Fiecare sistem de educatie are Finlanda lui

In Finlanda (si in tarile nordice, in general) educatia e o prioritate nationala: sistemul de educatie este sustinut 100% de catre stat. Cand afirmam acest lucru, mai suntem obligati sa adaugam si faptul ca in aceste tari, pentru ca statul sa poata sustine educatia pentru toti copiii, impozitele platite de fiecare contribuabil sunt foarte mari. Caci statul nu e Dumnezeu, ci toti cetatenii finlandezi penru Finlanda, toti cetatenii danezi pentru Danemarca, toti cetatenii norvegieni pentru Norvegia, etc.

In Romania sunt peste un milion de copii de varsta scolaritatii obligatorii care nu se mai afla in sistemul de educatie si nimanui nu-i pasa ce se intampla cu ei. Educatia e doar pe hartie o prioritate nationala. In practica, fiecare parinte trebuie sa se descurce. Diferitele forme de privatizare din educatie au atins cote alarmante, ceea ce face din Romania una din tarile unde inegalitatile din sistemul educativ cresc (alarmant pentru altii, dar nu pentru puterea politica din Romania, fie de stanga, fie de dreapta).

Românii privesc insa cu jind la reforma finlandeza din educatie: copiii finlandezi se duc la 7 ani la scoala, copiii finlandezi invata jucându-se, copiii finlandezi beneficiaza de metode active…. Celor care practica acest discurs, mai putin le place sa le spui ca totusi, pentru o tara unde e atata fericire la scoala, procentajul de sinucideri in rândul tinerilor e cam mare. Adica mai sunt probleme pe care nici finlandezii nu au reusit sa le rezolve.

Si de-ar fi singura problema din educatia finlandeza ! La ultima testare PISA, Finlanda a pierdut locul de lider modial. Tarile asiatice sunt in evolutie spectaculoasa in ceea ce priveste aceste anchete din educatie. De aceea finlandezii se trezesc si spun ca e nevoie de o reforma in educatie pentru secolul al 21-lea. Presa româneasca nu sufla o vorba despre cauzele care au dus la aceasta decizie a Finlandei de a revedea sistemul sau de educatie. Niciun cuvintel despre banii cu care e finantat atat sistemul de educatie finlandez cat si reforma proiectata. Se insista pe aspecte formale, gen profesorii finlandezi au un master in educatie fara a se merge mai departe pentru a intelege si care e continutul acestui master. Sau, in Finlanda, copiii merg la 7 ani la scoala, fara a se intreba asupra nivelului mediu de cultura si educatie a familiilor finlandeze (incomparabil cu cel al familiilor din Romania, tot la nivel mediu)

Stai atunci si te intrebi: oamenii politici români ce sa faca ? Afla ca e un master in educatie in Finlanda, pun si ei unul, doua ori mai multe in România (diplome sa fie, competentele didactice le lasam pe mai tarziu). Afla ca in Finlanda copiii merg la scoala la 7 ani. Ii pun si ei pe copiii români sa vina la scoala tot la 7 ani, ori chiar mai tarziu. Aceasta este reforma-pospai care se face de un sfert de secol in Romania. De aceea nimic nu merge cum trebuie, desi, scolari silitori si dornici sa recupereze intarzierile istorice, românii nu inceteaza sa copieze forme de gândire educationala de la altii.

Nicio reforma de substanta nu va reusi in educatie daca nu va porni de la problemele românesti si de la intelegerea in ansamblul lor a solutiilor pe care alte sisteme de educatie le-au formulat pentru probleme asemanatoare. De aici trebuie plecat in regandirea educatiei românesti, nu de la exemplele care ne plac (sau plac unei anume orientari politice efemere).

Publicat în Arhiva, Controverse | Lasă un comentariu

Lectii fara program : verba volant

D-l Cristi Danilet tine lectii de educatie juridica pentru cine îl solicita, primeste, vrea sa-l asculte. Vine apoi pe forumuri, spune ce-a facut, primeste felicitari, like-uri sau nimic (asta daca nu sunt atacuri la persoana) si … merge mai departe, se pregateste pentru o alta lectie. Face bine ceea ce face numai ca eficacitatea educationala a activitatii domniei sale si a altora care fac asemenea lui mi se pare destul de redusa.

Pentru a obtine efecte durabile si a orienta ori chiar transforma comportamente in acord cu nevoile societatii moderne în care vrem cu totii sa traim, e nevoie de programe, adica de oameni care sa orienteze in scop de învatare atât lectiile celor ca d-l Danilet (caruia i s-ar putea cere, de exemplu, sa-si selecteze într-un fel cazurile pentru elevii dintr-un liceu in care gradul de delincventa e foarte ridicat si altfel intr-un liceu unde nu se pune aceasta problema) dar si sa adauge acestor lectii alte lectii si mai ales sa organizeze diferite alte activitati care sa duca mai departe asemenea lectii.

Lectiile trebuie puse in legatura unele cu altele într-un program. Iar asta nu o poate face decât profesorul.

D-l Danilet poate face lectii, dar ramâne judecator. Avocatul/avocata sau avocatii care-l însotesc pot face si ei lectii, dar ramân avocati. Medicul si asistentul/asistenta care merg în scoli pentru a da lectii de viata sanatoasa si prevenire a bolilor, pot face acest lucru foarte bine. Ramân insa medic si asistent/asistenta. Preotul (imamul, rabinul, pastorul, etc.) poate merge si el sa dea lectii la scoala, dar ramâne preot.

In scoala moderna si in societatea cunoasterii, nu esti profesor prin faptul ca esti un avocat ori judecator bun. Nu esti profesor pentru ca esti medic bun. Nu esti profesor nici macar daca esti preot bun (oare pe câti « am sa-mi ridic in cap » facând aceasta ultima afirmatie ?). Esti profesor numai când stii sa introduci coerente, sa dai un sens de învatare lectiilor care vin si de la judecator, si de la preot, si de la medic si de la altii.

Daca ieri, erai profesor pentru ca stiai sa faci lectii , astazi, dupa cum vedem, lectiile pot veni din diferite locuri. Nu e suficienta activitatea propriu-zisa de predare pentru a fi profesor.

A fi profesor astazi înseamna a sti sa faci sa functioneze un program de învatare atractiv pentru elevi, util pentru societate si în acord cu dezvoltarea stiintifica a domeniului cunoasterii pe care-l reprezinti.

Publicat în Câte ceva despre educatie, Controverse | 2 comentarii

Puterea justitiei si puterea educatiei

 

 

E curatenie generala in clasa politica româneasca. Nu trece zi in care sa nu aflam de câte o retinere sau trimitere în judecata a unei persoane considerate pâna mai ieri de neatins. Justitia pare a-si fi gasit menirea si în România,  iar asta nu poate decât sa ne bucure.

Justitia functioneaza astazi ca o putere in stat, ceea ce înseamna ca si-a dezvoltat instrumentele si capacitatea de actiune strategica in asa fel încât reuseste sa impuna supunere in fata legii chiar si din partea celor care ani la rând s-au considerat deasupra oricarei legi.

Daca vrem sa întelegem mai bine ceea ce se întâmpla, nu putem sa nu observam ca de fapt astazi puterea judecatoreasca « se razboieste » atât cu sine (sunt retinute persoane certate cu legea din propriile rânduri) cât si cu celelalte puteri ale statului (trei dupa unii, patru dupa altii ) : legislativa, politica si informationala (presa si audiovizualul). Se încearca (sper sa si reuseasca) instituirea unui echilibru de puteri in stat care sa-i permita acestuia sa-si indeplineasca functiile institutionale.

In aceste conditii nu putem sa nu ne întrebam  în ce masura poate justitia sa schimbe si educatia din Romania.

Poate revendica avocatul ori judecatorul o legitimitate in a face educatie asemanatoare cu aceea a preotului, care sa se situeze deasupra profesorului, responsabilul traditional de problemele educationale ?

Oricine poate revendica orice într-o societate tânara care-si cauta identitatea.

Atunci, sa întrebam altfel. In ce masura ar fi benefic pentru România de mâine sa asteptam de la avocat si judecator sa ne spuna cum sa facem educatie ?

Cât interfereaza puterea justitiei cu puterea educatiei ? Cât si la ce nivel se situeaza frontierele care le despart ? Pâna la urma, este educatia o putere în stat ori formula e o simpla inventie retorica?

Circula in spatiul virtual o vorba (spuneti-i citat) a lui Nelson Mandela care, in calitate de ambasador UNESCO ar fi spus ca: „Educatia este arma cea mai puternica pe care o putem folosi pentru a schimba lumea”. Educatia e o „arma”, deci are putere. Putem folosi puterea educatiei, dupa cum putem folosi puterea justitiei, a politicului, a informatiei, a elaborarii de legi pentru a schimba o lume sau o ordine sociala cu alta. Nu stiu cum a continuat Mandela ideea si daca a precizat undeva ca si educatia, la fel ca justitia, presa, informatia, politica, sunt in cele din urma instrumente ale caror efecte depind de finalitatea pe care le-o acorda cei care le utilizeaza.

Educatia e intr-adevar o arma puternica, dar care poate schimba o lume in bine sau in rau. Depinde cum, de cine si in ce scop e folosita. Se vorbeste mult in studiile interesate de rolul si locul social si politic al educatiei despre asa-numitul paradox brutal al lui Steiner (un cercetator german din educatie) care a fost primul ce a aratat ca 22.3% dintre cei care faceau parte din Divizia mortii a lui Hitler, erau absolventi de facultate, iar 18,9% dintre ei aveau chiar doctorat. Asta in conditiile in care doar 2-3% din populatia Germaniei de atunci avea studii universitare. Nivelul înalt de educatie nu i-a împiedicat pe acestia sa provoace atrocitatile pe care le stim cu totii. Putem, fireste, discuta in ce masura l-au urmat acestia pe Hitler pentru ca erau educati si în ce masura au fost programati prin educatie sa-l urmeze. Aceeasi discutie ar putea avea loc si pornind de la exemple românesti ale tortionarilor din închisorile comuniste. Au fost chiar toti oameni fara educatie ?

Educatia este o arma, este o putere, dar nu reprezinta o garantie a unei evolutii sociale pozitive. Cel putin nu in sensul pe care-l dam noi astazi. La fel si justitia. In timpurile regimului comunist am avut judecatori, avocati, tribunale, legi, facultati de drept, etc. Dupa cum stim foarte bine acum, ca si in educatie, prin simplul fapt ca le-am avut nu inseamna ca am beneficiat si de o garantie a unei evolutii sociale pozitive. Este provocarea majora a justitiei de astazi care trebuie sa instituie si sa mentina echilibrul de puteri din stat, asigurându-se în acelasi timp si de faptul ca se asaza pe sine într-o directie pozitiva. MCV-ul pe baza caruia si-a construit buna parte din capacitatea de actiune strategica ce începe sa dea roade azi foloseste si in acest scop.

Care e puterea justitiei in educatie ? Care e puterea educatiei in justitie?

Ca sa introduc un posibil prim raspuns la aceste întrebari, voi folosi o metafora anatomica. Cu totii suntem alcatuiti din carne si oase. Chiar daca exista unele diferente in functie de gen, vârsta, etc., scheletul fiecaruia dintre noi seamana cu al celorlalti semeni. „Carnea” însa, chiar daca prezinta unele asemanari de la unul/una la altul/alta, ne deosebeste mai mult decât ne aseamana. Ne da in primul rând distinctia aceea de care fiecare avem nevoie pentru a ne identifica.

Justitia intr-o societate e responsabila de schelet, asigura coloana vertebrala a acesteia. Educatia e responsabila de ceea ce asigura specificitate scheletului, de ceea ce-l face sa fie unic si totodata asemanator. Chiar daca una fara alta nu pot functiona la parametri optimi, puterea justitiei si puterea educatiei au obiecte diferite de actiune ceea ce conduce la finalitati diferite.

E fundamental in justitie ca toti sa fie egali in fata legii. E fundamental in educatie sa tinem seama si sa dezvoltam personalitati specifice (unice chiar).

Justitia trebuie sa transeze, sa desparta clar grâul de neghina, cum spune un proverb românesc. Educatia trebuie sa lege, sa construiasca sentimentul de apartenenta la un neam, la un continent, la o lume.

Pe cât se pot sprijini reciproc, cele doua puteri se pot si încurca una pe alta daca-si confunda finalitatile si instrumentele si daca nu-si respecta autonomia (ceea ce nu exclude, fireste, supravegherea reciproca).

PS. In acest articol formularile “puterea justitiei” si “puterea judecatoreasca” sunt sinonime. De asemenea, justitia si justitia sociala sunt privite ca doua concepte diferite. Articolul nu se refera decat la justitie. Despre justitia sociala, vom vorbi cu alta ocazie.

Publicat în Câte ceva despre educatie, Controverse | Lasă un comentariu

Gustul amarui al orei de religie

 

 

Ora de religie pare a produce mai multe valuri in mediul virtual decât in cel real unde aproape 90% dintre elevi ramân la ora de religie de buna voie si cu cerere semnata de ei si/sau de parinti. Cum explicam acest lucru ?  Sunt intr-adevar românii atât de religiosi ? A fost campania publicitara BOR o lovitura de imagine cu adevarat puternica ?

Pentru moment Biserica ortodoxa româna poate sa se felicite pentru victorie. Este insa o victorie  à la Pyrrhus , obtinuta cu pierderi importante pe planul valorilor religioase. Câte înscrieri din acestea 90% nu s-ar fi concretizat daca BOR nu intra in campanie si-i lasa pe oameni sa hotarasca potrivit credintei, sufletului si mintii fiecaruia dintre ei ? Cât ar fi castigat ortodoxia autentica daca 90% dintre elevi ar fi ramas la ora de religie fara proptele mediatice ?

Tot o victorie à la Pyrrhus este si daca privim din perspectiva scolii. Desi s-au produs discursuri despre ore, discipline scolare, elevi, parinti, etc., nu a fost decât prea putin vorba despre scoala si dispozitivele invatare în care situam educatia religioasa.

Cum vrem sa arate scoala la care ne trimitem copiii ?

Vrem o scoala moderna, in care toti copiii sa se simta bine si sa aiba sanse egale de reusita in viata ? Daca da, atunci ar trebui sa vedem in ce masura monopolul predarii confesionale a religiei in scoli corespunde  acestor obiective.

Vrem o scoala închisa într-un traditionalism de început de secol XX ( !!!) pentru ca predarea exclusiv confesionala a religiei sa isi aiba locul sau ? Daca da, atunci ar trebui sa ne concentram discutia asupra modului cum o asemenea scoala raspunde cerintelor unei societati tot mai deschise si mobile.

Publicat în Controverse, Fara categorie | Lasă un comentariu

Din Cronica trimestrială. România

Mic portret al dlui Victor Viorel Ponta, încă prim ministru

  În ciuda scorului impresionant al PSD și al aliaților săi, 37,6 %, la alegerile europene din 25 mai trecut, la care absenteismul a bătut recordul, viitorul prezidențial al plagiatorului Victor Viorel Ponta, iertați-mi vă rog eufemismul, nu este chiar aproape de certitudinea reușitei în lupta pentru Cotroceni. Îmi cer iertare pentru eufemism deoarece hoția intelectuală este departe de a fi singurul defect major al catastrofalului nostru prim ministru actual. Toate acțiunle sale poartă o pecete foarte lizibilă. Deși adânc intrat în perioada tranziției, dsa este sub imperiul comunismlui ceaușist. Mentorii săi, Ion Iliescu, Adrian Năstase, și sigur alții cu același profil, l-au formatat potrivit propriilor lor personalități. Firește că și caracterul și etica cu care s-a născut, au jucat un rol. Rusotropismul de care a dat dovadă, zvâcnirea sa către China, obiceiul său de inventa, de a minți și de a defăima-insulta, de a se contrazice de la o zi la alta, o dovedesc din plin.

    Să afirme despre Patapievici și Mihăieș, că sunt fasciști, dincolo de o curată ticăloșie care ar trebui pedepsită penal, afirmația este o probă absolut convingătoare a unui intelect și a unei morale rămase în stadiul embrionar. De fascism, apropiat, dacă nu chiar lipit, ca și de comunism, de fapt atât de apropiate, este dsa, dnii Patapievici și Mihăieș sunt de departe doi intelectuali de primă dimensiune, sigur printre primii ai României. De altfel, ”intelectualii lui Băsescu” nu pot fi decât fasciști, nu ?

    Să afirme că a votat la dreapta mai mult decât la stânga, să admită că USL a murit, după ce multă vreme a afirmat că acesta încă trăiește, să caute în urma alegerilor europene, un alt aliat în persoana lui Dan Diaconescu, un personaj care-i seamănă aproape leit, și multe alte gafe, alt eufemism, ar trebui să-i îngrozească pe viitorii alegători. Din păcate, această afirmație are puține șanse de a se materializa. (Întrebare auxiliară: la ce s-o fi gândit Ion Iliescu, dar nu numai el, când l-a auzit pe ”cârlan” că nu l-a votat ?).

    Inventarul gafelor, prostiilor și ticăloșiilor primului ministru est neîncăpător. Doar câteva exemple.
Mutarea cabinetului dsale de la Palatul Victoria într-un bunker al Ministerului Apărării, ca urmare a dezvăluirii întrevederii sale cu un baron corupt, iertați pleonasmul. Complicitatea unor demnitari sub anchetă, și apărarea lor publică, cum ar fi Liviu Dragnea, Radu Mazăre, printre mulți alții. Complicitatea dintre Guvernul Ponta și baronii locali este dovedită de pasajul următor, publicat de Andreea Udrea în Evenimentul Zilei din 16 aprilie trecut: Controlul pe care baronii locali ai PSD îl exercită asupra liderilor de la Centru a fost vizibilă și la președintele Consiliului Județean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu. În urmă cu câteva săptămâni, acesta amenința că, dacă va ajunge să fie ridicat de procurori, va trage după el tot judeţul. Iată ce declara acesta: „Nu o să pic doar eu ca prostul, vă iau pe toți după mine ! Pe toți ! Până și pe procurorii care m-au scos până acum ! Mă duc eu, trag tot județul după mine, și Bucureștiul, ne ducem cu toții la mititica !”.

    Să nu uităm nici palinodiile privind candidatura sa la prezidențiale; când el, când alții, cum ar fi primarul capitalei Sorin Oprescu, Mugur Isărescu, mai nou Mircea Diaconu, un europarlamentar ilegal, găsit neeligibil de Biroul Electoral Central. Etc.
Alianța dintre PDL și PNL est un prim pas spre unificarea dreptei, condiția esențială și de neînlocuit a unei posibile victorii în apropiatele alegeri prezidențiale. Este ceea ce îl terorizează pe dl Ponta. Sperăm ca această primă bună idee să continue cu asocierea celorlalte partide de dreapta, PMP și celelalte. Retragerea lui Crin Antonescu, un personaj nociv, clarifică într-un fel peisajul alegerilor. Contează, firește, adunarea cât mai multor procente electorale, dar și ideea că dreapta reușește, în ciuda intereselor fiecărui partid, să se gândească la viitorul țării. Orgoliile personale și interesele de partid ar trebui să dispară, miza este prea mare pentru a fi neglijată.

Europa

    Despre dezastrul economic al Franței nu se spune totul. Presa franceză, în proporție de peste 90%, aservită stângii, dar și supusă corectitudinii politice, ezită să pună totul pe tapet. De ici, de colo, se mai află câte ceva, în majoritate de la presa zisă ”reacționară”, ieșită de sub influența gândirii unice, prea rar de la presa majoritară. Un șomaj record de peste trei milioane și jumătate de indivizi, care crește în fiecare lună grație unor măsuri ”anticapitaliste” și antieconomice, o imigrație înfloritoare, inclusiv cea ilegală, încurajate de o legislație perimată și de o ideologie răsuflată, o delocalizare a industriei, o pierdere progresivă a identității naționale, datorată imigrației, celei musulmane în primul rând, un rasism crescând împotriva albilor în cartierele dominate de imigranți, nu numai în Franța, dar și alte multe disfuncțiuni accelerează decadența civilizației occidentale, deocamdată în Vest Europei. Această situație se aseamănă cu povestea broaștei care pusă la fiert în apă rece nu realizează ce o așteaptă. Și-a dat seama când apa începea să fiarbă, adică prea târziu. Broaștele principale sunt politicienii de stânga și de dreapta care refuză să vadă realitatea.

Firește, cea mai gravă consecință este dispariția identităților naționale europene. Denatalitatea popoarelor europene, imigrația masivă a musulmanilor, în unele zone aceasta atingând 80%, nu fac decât să ducă la dispariția ideii de națiune, în cele din urmă la dispariția națiunilor. Noțiunea de naționalism, asociată cu fascismul, cu antisemitismul și considerată reacționară, a devenit o insultă. În Franța,sintagma Français de souche, adică ”francez neaoș” s-a transformat și ea în vină, în insultă. De ce ? Principala vinovată a aceste derive este ideologia de stânga, internaționalistă, antinațională, antireligioasă, antimorală și împotriva dreptei, oricare ar fi ea, imigraționistă fără limite și egalitaristă. Pentru ea imigrația este ”marea șansă” a Occidentului, deci trebuie să făcut totul pentru a o favoriza, pentru a o discrimina pozitiv, inclusiv prin negarea tradițiilor și a identităților naționale, fără de care o națiune va înceta să mai existe, indiferent de prețul plătit. Franța, o țară laică și republicană, cheltuie sume mari pentru construirea de moschei și tolerează poligamismul, pe care în plus îl subvenționează, știind bine ce face.

    Anumite cercetări și date sociologice arată că după câțiva ani, nu foarte mulți, de natalitate deficientă, o civilizație inundată de o imigrație necontrolată, nu mai poate continua să existe. Este ceea ce se petrece azi în multe țări europene. Un pseudoumanism ideologic este pe cale de a distruge o civilizație milenară. Vina nu este a imigranților, ci a ideologiei și a inconștienței politicienilor, de stânga, dar și de dreapta, care, împreună, au pus Europa pe acest făgaș. Se pare că Nicolas Sarkozy va reveni pe scena politică. Este o certitudine că din punct de vedere economic, este net mai eficient decât jalnicul François Hollande. Dar să nu uităm că efectele actuale ale imigrației în Franța se datorează în egală măsură și dreptei, adică și lui Sarkozy. Este greu de imaginat că un nou președinte francez, fie el de dreapta, va îndrăzni să ia poziție în problema efectelor economice și sociale ale emigrației masive și a opririi acesteia, din ce în ce mai pretențioasă, atitudine încurajată de puterile care s-au succedat la putere.

  Toate acestea au dus la rezultatele deranjante ale recentelor alegerilor parlamentare din Uniunea Europeană. Extrema dreaptă, zis populistă, euroscepticii au câștigat scrutinul în multe din țările Europei de Vest. Toată presa îi insultă, îi lasă pradă urii generale, fără să analizeze cauzele reale care au dus la acest rezultat, care riscă să producă alte efecte electorale asemănătoare.

    După crimele lui Mohamed Merah, și ale altora din Marea Britanie, recentul atentat de la Bruxelles este și el o nouă dovadă a pericolului terorist al imigrației fără limită și a laxismului social și juridic al autorităților. Mii de islamiști europeni, de origină arabă, naturalizați sau chiar europeni neaoși (de souche), iau parte la războiul din Siria, de partea djhihadiștilor cu capul plin de antisemitism și de ură împotriva Occidentului. Se întorc acasă, devenind niște potențiali teroriști intra muros, greu de supravegheat. Fiind considerați de clasa politică și de presa corectă politic drept lupi singuratici, fără nicio legătură cu islamizarea accelerată a Europei. Astfel, cauzele convertirii lor sunt departe de a fi corect evaluate. Imigrația necontrolată, educația deficitară, laxismul justiției sunt printre cauzele principale ale prezenței acestei săbii a lui Damocles deasupra capului occidentalilor.

(Preluare din Căminul românesc, ed. iunie 2014)

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu

Privatizarea culturala si privatizarea politica a intelectualului român

Proclamând, în 1987, sfârsitul “intelectualului public” in Statele Unite, Jacoby arata cum s-a transformat acesta   într-un “intelectual privat” sau altfel spus, intr-un expert ori tehnician. Motivele acestei schimbari sunt mai putin legate de preferintele cititorilor preocupati de probleme sociale si politice si mai mult de constrângerile institutionale din universitatile americane.

Deveniti “intelectuali privati“, profesorii americani “calatoresc cu un curriculum vitae si cu cartile de vizita“, spune Jacoby. Preocuparile lor principale sunt legate de stabilitatea postului si titularizare. “Privatizarea” intelectualului despre care vorbeste Jacoby are astfel in primul rând cauze economice.

Dialogul pe care H.R. Patapievici l-a avut cu cititorii in Contributors.ro arata ca “intelectualul privat” a ajuns cu bine si in Romania. Spre deosebire de intelectualul american, privatizarea intelectualului român, asa cum apare in textul si comentariile lui H.R. Patapievici, pare a avea in primul rând cauze culturale si politice, nu economice.

intelectual

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/J’accuse%E2%80%A6!

H.R. Patapievici vrea sa fie instaurata o “piata culturala”, nu libera însa, cum sunt pietele dupa stirea mea,  ci una controlata de “specificul national”.

Este foarte curioasa aceasta solicitare din partea unei persoane care doreste sa fie considerata adepta a modernitatii si a occidentalizarii in cultura. Pot sa inteleg insa apelul sau din perspectiva unui interes de clasa. E un mod prin care el si cei care sunt ca dânsul ar putea sa-si asigure exclusivitatea. Caci e o diferenta enorma intre a fi primul pe o piata ale carei mecanisme se stabilesc prin libera concurenta si a fi primul undeva unde tu esti cel care controleaza regulile.

Pentru propriul ego e important, poate, sa fii primul undeva, dar pentru cultura româna o asemenea privatizare din partea intelectualilor ar fi dezastruoasa, mai ales intr-o societate a interdependentelor si a dialogului ca cea in care traim astazi. Nu spun ca nu e nevoie sa discutam despre specific national in cultura româna. Da, ar trebui sa discutam,  dar intr-un  mod  deschis catre lume, intercultural,  nu refugiindu-ne in modelele interbelice cum ne propune “piata” lui H.R. Patapievici.

Intelectualul modern si responsabil fata de ai sai ar trebui nu sa-i întoarca mereu catre trecut, ci, dimpotriva, sa le insoteasca desprinderea de modele. Istoria culturala a neamului e un sprijin important pentru o desprindere reusita, nu un scop in sine, asa cum apare la H.R. Patapievici (pentru care, ca sa existi pe plan cultural, trebuie sa te inscrii intr-un tipar anume, bine identificat si controlat prin “specificul national”).

Aspectul cel mai supararator din acest dialog cu cititorii a lui H.R. Patapievici se refera insa la legitimarea privatizarii politice a intelectualului. Este bine stiut faptul ca modernitatea se intemeiaza pe doua principii fundamentale. Primul e de natura instrumentala. Acestuia îi corespunde reprezentarea unui individ independent, egoist (in sens economic), capabil sa-si identifice si sa-si urmareasca îndeplinirea propriilor interese. Al doilea principiu este de natura critica.  Ne întâlnim aici cu reprezentarea unui individ autonom, emancipat, care reprezinta in linii generale tipul ideal de cetatean democrat.

Intelectualul angajat pentru neamul sau (caci altfel cum sa aperi “specificul national”?) ar fi cel care pune mai presus de toate acest din urma principiu: isi foloseste inteligenta sociala si reflectia critica pentru a apara valori fundamentale.

Ce fel de intelectual angajat mai poti fi atunci când te pui direct in umbra puterii in modul cum o face H. R. Patapievici in momentul când, raspunzând unor întrebari, afirma urmatoarele:

Singurul politician care a incercat o apropiere de intelectuali a fost Traian Basescu. A platit scump pentru asta. Toti intelectualii care au intrat in politica au fost treptat expulzati din politica. Sistemul politic romanesc de acum, care il continua pe cel fost comunist, nu incorporeaza componenta intelectuala. E o componenta imiscibila. Era miscibila in Romania de dinainte de comunisti“.

Unde e spiritul critic al celui pentru care neamul din care face parte ar trebui sa se afle inaintea oricaror politicieni efemeri, de astazi si de ieri ?

Sa ne intelegem, nu pun in discutie faptul ca Traian Basescu a manifestat intelegere fata de intelectuali. Poate ca da. Nu discutam nici câta intelegere a fost pentru unii si câta pentru altii. Sa spunem ca a fost. Traian Basescu insa e un om politic, iar orice gest face are in spate scopul de a castiga voturi.

“Intelectualul critic” nu e “critic” pentru ca mai “critica” din când in când vreun om politic. “Intelectualul critic” e acela care isi asigura in orice moment neutralitatea si legitimitatea criticii sale tinându-se la distanta fata de orice instrumentalizare politica. Chiar adevarata, o asemenea preocupare a lui Traian Basescu nu poate fi adusa in discutie publica de un intelectual care se vrea critic si angajat deoarece produce o confuzie grava de rol. Nu mai intelegem nimic: functioneaza in mod critic sau in mod instrumental ?

Diferitele privatizari ale intelectualilor români, culturala, politica, economica (despre care va fi vorba intr-un alt articol) sunt printre cauzele principale ale lipsei de coeziune sociala si de proiect educativ de astazi.

Avem nevoie urgenta de nationalizare si internationalizare democratica a intelectualilor români! Mai trebuie gasiti doar oamenii dispusi sa se desprinda din diferitele cutii cu instrumente pentru a identifica si sustine public valori si principii ale tuturor.

Russell Jacoby, The Last Intellectuals: American Culture in the Age of Academe, New York: Basic Books, 1987.

http://www.contributors.ro/cultura/intalnire-cu-horia-roman-patapievici-despre-situatia-culturii-romane/

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu

Cele 3 Romanii

Studiile noastre de agenda, confirmate si de cele ale altor colegi, arata ca Romania nu mai este de mult timp impartita in doua (asa cum o descria Adrian Nastase in 2004), ci in trei. Intelegerea acestora si a resorturilor din spatele lor ne ofera o cheie corecta cu privire la ce vor face romanii la viitoarele alegeri.

Cele doua Romanii descrise de Adrian Nastase raman cumva evidente si astazi. Una de “supravietuire”, alta de “dezvoltare”. Una in care exista interes pentru protectia sociala, pensii si salarii, nivel de trai, taxe mai mici, asistenta medicala, siguranta mai mare; o Romanie conservatoare, din zone pesediste si cu un nivel de educatie si de venituri mai mici decat media. Si alta, a “reformistilor”, care sunt preocupati de modernizare, anti-coruptie, economie, dezvoltarea industriei si agriculturii, stimularea educatiei, a infrastructurii si protectia mediului; un public cu mai mica incredere in politicieni, situat catre zona de mijloc, cu studii superioare, cumva alegatori traditionali a ceea ce se autodefineste ca “dreapta” in Romania.

Prima, Romania supravietuirii, este formata cam din 45% dintre romani.

A doua, cea a dezvoltarii, contine cam 35% dintre romani.

Unde sunt restul de 20%?

Sondajele de opinie arata ca exista si o a treia Romanie, a celor care vor “razbunare” politica, impotriva regimului Basescu. Oricat de contraintuitiv ar parea, oricat de ciudat ar suna in urechile cuiva care crede ca regimul Basescu e deja ingropat cata vreme mandatul presedintelui se va incheia in cateva luni, pentru o buna parte dintre romani, aceasta tinta esta inca una reala, iar mobilizarea politica depinde de cum se raporteaza actorii politici si la aceasta tema. Acest al treilea public sunt mai degraba oameni in varsta, din orase, oameni dur loviti de actiunile din 2010 si care, in prezent, sunt alaturi de cei care au preluat mostenirea USL.

Factorul “Basescu” s-a adaugat clivajelor existente (clivajului valoric dintre valorile de supravietuire si, respectiv, cele de dezvoltare) si a creat un clivaj nou, politic, pe care il vedem peste tot in media – pro sau contra Basescu. De aceea, miza “partajului” publicului USL, si in special a electoratului radical anti-Basescu, este foarte importanta. Pentru ca acest electoral inca nu se simte satisfacut, vrea razbunare impotriva celor care i-au taiat veniturile si i-au scumpit viata in anii trecuti, si va veni la vot pentru asta de cate ori va putea. Acest grup este mai mobilizat pentru alegeri decat celelalte doua si optiunea sa este cheia pentru asigurarea unei majoritati in alegerile prezidentiale, in special in calculele pentru turul doi.

Nici unul din reprezentantii celor doua Romanii clasice (supravietuire si dezvoltare) nu are suficient sprijin pentru a castiga singur. Ce inseamna asta? Inseamna ca, daca doreste sa castige alegerile, orice candidat la alegerile prezidentiale trebuie sa tina cont si de aceasta a treia Romanie.

Aceasta impartire nu este neaparat normala si nici utila pentru viitor. Sa ai macar unul din cinci romani preocupat, mai mult ca orice, de razbunare politica, arata o societate traumatizata, plina de cicatrici si rani inca vii, orientata mai mult spre trecut decat spre viitor. Rational, am putea crede ca finalul anului va insemna automat disparitia “lumii lui Basescu” si, implicit, detensionarea acestui public. In realitate, insa, vedem atat faptul ca tinta acestei emotii doreste in continuare sa faca politica (deci, tine vie ura conturata impotriva sa) si, mai mult, continua sa dea mesaje impotriva grupului “supravietuitorilor” (aratandu-le ca e bine ce a facut Boc in 2010 si ca ar face si el acelasi lucru, daca ar ajunge premier).

Ce are de facut un candidat ideal la presedintie? Sa gandeasca pentru viitor, dar sa isi construiasca aliante pornind de la prezent. Sa isi contureze o ofera care sa conjuge un mesaj legat de clivajul valoric (cel mai probabil, orientat spre un mix de “supravietuire” si “dezvoltare”) si sa promita o solutie de depasire a urii din celalalt clivaj, cel politic, al razbunarii anti-Basescu.

Dintre numele vehiculate in prezent pentru functia de presedinte al Romaniei, vor ramane viabile, cu sanse, doar cele care vor putea da raspunsuri la clivajele reale. Cele care vor putea strange in jurul lor aliante politice largi (un singur partid nu este niciodata suficient), pentru mobilizare, si care vor oferi romanilor solutii concrete pentru depasirea marilor conflicte sociale, se vor impune.

Care sunt acele solutii? Aceasta este, deja, alta poveste. Pana la urma, o campanie electorala se castiga amplificand clivaje, dar o presedintie poate fi una de succes acoperindu-le, unificand societatea si construind pentru viitor.

Autor: Dan Sultanescu

Publicat: 18 martie 2014

Preluat: http://www.infopolitic.ro/blog/cele-3-romanii.html

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu

„Este mult mai uşor să calomniezi o femeie, chiar şi în prezent” – interviu cu Sarah Dunant

Sarah Dunant_red

Sarah Dunant – pe care am cunoscut-o în cadrulFestivalului Internaţional de Literatură din Bucureşti(decembrie 2013) – este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale momentului şi, deşi a debutat cu romane poliţiste, interesul ei s-a orientat apoi către istorie. Cel mai recent roman al ei, Sânge şi splendoare(2013, tradus de Carmen Săndulescu la Editura Humanitas Fiction) explorează perioada Renaşterii şi scandalul din jurul familiei Borgia, dintr-o perspectivă nouă, încercând să reabiliteze imaginea femeii în istorie, pornind de la imaginea demonizată a Lucreziei Borgia.

La FILB am vorbit despre pasiunea ei pentru istorie, despre aspectele pozitive şi negative ale Renaşterii şi despre o perspectivă feminină/ feministă asupra istoriei, fără furie sau victimizare.

La FILB am vorbit despre pasiunea ei pentru istorie, despre aspectele pozitive şi negative ale Renaşterii şi despre o perspectivă feminină/ feministă asupra istoriei, fără furie sau victimizare.

Aţi început prin a scrie thrillere, cum aţi ajuns să vă specializaţi apoi în genul romanului istoric?

Ceea ce îmi plăcea când scriam thrillere – şi o parte din asta încă are legătură cu ceea ce-mi place la scris – era ideea că poţi ţese o poveste care pur şi simplu să-l captiveze pe cititor din primul moment în care a deschis cartea şi să-l facă să citească până la capăt. Ador ideea povestirii compulsive – Dumnezeule, oare ce o să se întâmple mai departe? –, acea nevoie de şti. Şi îmi mai place faptul că are succes la un public larg, pentru că, în momentul istoric de care aparţin, căutăm să vedem cum poate democraţia să ne facă să ne gândim la lucruri serioase şi, folosind un mijloc popular, puteai să abordezi probleme serioase.

Dar problema cu thrillerele e că vin cu propriul lor set de reguli fixe: intriga trebuie să fie incitată pagină de pagină, iar asta îţi îngreunează demersul de a dezvolta un personaj în profunzime. De asemenea, la finalul unui astfel de roman, trebuie întotdeauna să existe un răspuns: asta e ce s-a întâmplat, evenimentele au însemnat asta, şi aşa mai departe. Şi, cu cât scriam mai mult, cu atât începeam să simt că aceste reguli mă constrâng tot mai mult, nu mai puteam funcţiona din cauza lor, mai ales cu ideea că trebuie să existe mereu un răspuns, pentru că viaţa nu e aşa, este mult mai complexă.

Mi-am dat seama că nu mai puteam să scriu thrillere şi s-a întâmplat şi în perioada în care am vizitat Florenţa şi, ca oricine care petrece mai mult timp în acest oraş – care chiar stă acolo, nu e doar un turist de două zile –, simţeam că istoria pur şi simplu te cheamă, cu acea notă profundă a evenimentelor petrecute în urmă cu patru sau cinci sute de ani în urmă şi care par a răzbate din fiecare zid al fiecărei biserici, din fiecare piață în care păşeam. Aşa că am început să mă gândesc la ce s-a întâmplat acum cinci sute de ani. Pentru că e vorba totuşi despre un orăşel, aşadar ce avea Florenţa atât de special de a transformat-o într-un centru al revoluţiei culturale?

După vreo două săptămâni, mi s-au alăturat şi fiicele mele, erau mici pe atunci, aveau zece, respectiv treisprezece ani, şi în timp ce le făceam turul oraşului mi-am dat seama că tot ce urma să le arăt era făcut de un bărbat: toţi scriitorii, arhitecţii, artiştii erau bărbaţi, aşa că, pe lângă întrebarea cum era în Florenţa în acea epocă, am început să mă gândesc unde erau femeile. Ce făcea jumătate din populaţie în tot acest timp?

Coborând în istorie, care au fost cele mai importante descoperiri pe care le-aţi făcut?

Când am început să cobor pe firul istoriei pentru a răspunde acelor întrebări, am descoperit că, în 30 de ani de la absolvirea facultăţii, unde am studiat istoria, apăruse o istorie nouă, care îşi punea întrebarea „Unde sunt femeile în istorie?”. Studiile realizate în ultimii 20 sau 30 de ani au venit cu întâmplări, detalii şi gânduri despre femei care nici măcar nu existaseră în istoria de până acum 30 de ani. Aşa că am avut o bază solidă de a construi o poveste în jurul Renaşterii, imaginându-mi cum erau femeile.

Asta m-a interesat în primele trei cărţi pe care le-am scris – Naşterea lui Venus, despre o tânără care creşte în Florenţa, pasionată de pictură, apoi În compania curtezanei, despre cum unele femei recurgeau la sex şi la sexualitate pentru a câştiga un anume grad de independenţă, apoi o carte care n-a fost tradusă în română, despre călugăriţe. Şi prin aceste trei cărţi am ajuns la imaginea femeii de curte, şi aşa am dat peste Lucrezia Borgia. Nu trebuie să scormoneşti prea adânc în istoria italiană pentru a da peste numele familiei Borgia, pentru că a ajuns un simbol pentru tot ce înseamnă rău şi corupţie. Am ajuns să studiez această familie care m-a dus mai departe, în dedesubturile politice ale Romei şi ale Bisericii Catolice, de care eram conştientă, desigur, dar în alt sens, acum mă confruntam direct cu ele.

„Dacă vrei să fii onest cu privire la istorie şi la statutul femeii, nu trebuie să ai o perspectivă pătimaşă.”

Ce evenimente şi personaje suprinzătoare aţi descoperit în cercetările pe care le-aţi făcut asupra familiei Borgia?

Există două versiuni asupra familiei Borgia, una dintre ele fiind acum mai mult sau mai puţin cunoscută de către istorici, iar cealaltă este cea întâlnită în cultura populară, ideea că membrii familiei Borgia sunt personajele negative prin excelenţă, că nu poţi deveni mai corupt, mai violent sau mai depravat decât ei, şi acest lucru se observă în modul în care istoria o tratează pe Lucrezia Borgia. Chiar şi astăzi, în Anglia, dacă cineva vrea să facă o analogie cu o femeie rea, va spune că este întruchiparea Lucreziei Borgia.

Ce am aflat în timpul cercetărilor mele a fost că membrii familiei Borgia au suferit mult în istorie, din două motive: mai întâi pentru că au pierdut, iar istoria e scrisă de învingători, şi apoi pentru că ceea ce au încercat să facă a fost să instaureze o nouă dinastie şi o nouă structură de putere în Italia. Erau spanioli şi, când au ajuns, structura de putere era adânc împământenită ca aparţinând familiilor italiene, aşa că şi-au făcut mulţi duşmani. Şi desigur că tot duşmanii erau responsabili pentru bârfa şi scandalul care au început să prindă amploare. Nu totul era fals, evident că erau corupţi şi că au făcut unele lucruri violente, dar nu erau cu nimic diferiţi de familiile din jurul lor. Italia era un spaţiu al violenţei, al corupţiei, ca şi al frumuseţii şi al creativităţii.

Când ne gândim la Renaştere, avem tendinţa de a idealiza această perioadă. Perspectiva dvs. este însă destul de dură şi de rece.

Renaşterea nu înseamnă doar artele frumoase, Renaşterea înseamnă şi bani necuraţi pentru a finanţa acele arte, aşa că legătura dintre cele două planuri este foarte puternică. Întrebarea este cum a ajuns totuşi familia Borgia să fie târâtă într-un asemenea scandal. Şi desigur, este mult mai uşor să calomniezi o femeie, chiar şi în prezent, cu atât mai mult în urmă cu 400 de ani. Era suficient doar să aduci în discuţie moralitatea sexuală.

Aşa că marea mea provocare a fost cum s-o reabilitez pe Lucrezia şi s-o prezint aşa cum a fost, o femeie foarte tânără şi foarte sensibilă, avea doar 12 sau 13 ani când tatăl său a fost ales papă şi a fost negociată în trei căsnicii în care a fost forţată să intre, pentru ca, treptat-treptat, să înţeleagă bine regulile jocului.

Aţi intenţionat să abordaţi istoria dintr-o perspectivă feministă? Vă consideraţi feministă?

Răspunzând la a doua parte a întrebării: absolut! M-am născut într-un moment istoric incredibil de norocos şi, ţinând cont de activitatea mea de istoric, înţeleg acest lucru şi mai puternic, aşadar da, desigur că sunt feministă.

Dar vreau să abordez o perspectivă feministă asupra Lucreziei? Una dintre întrebările pe care mi le-am pus a fost „Unde sunt femeile în istorie?”. La această întrebare există două tendinţe de a răspunde: una este a ne plânge de milă, a spune cât de rău era pentru noi, să ne înfuriem pe trecut, să amintim cât de oprimate eram – e o reacţie explicabilă, dar asta înseamnă că le privim pe femeile din trecut ca pe nişte victime. Cealaltă opţiune, complet diferită, e că putem descoperi femei puternice, aşa că hai să vorbim despre ele.

Ambele reacţii sunt ale femeilor din prezent cu referire la trecut. Dar dacă vrei să înţelegi trecutul, şi asta e datoria mea, ca istoric, cred că trebuie să-ţi pui o întrebare mai subtilă: femeile erau inteligente, aveau personalitate, erau ca noi, dar erau extrem de constrânse, aşadar, cum s-au descurcat? Dacă trăiau la margine, cât de creative puteau fi, din poziţia lor marginală? Dacă o întrebi pe bunica ta cum a trăit în comunism, poţi să alegi s-o interpretezi ca pe ceva oribil sau să o priveşti şi să-ţi spui: a făcut asta şi asta – asta a fost ea. Doar pentru că nu a avut putere sau pentru că n-a fost faimoasă, nu înseamnă că viaţa ei n-a însemnat nimic, în schema mai largă a istoriei. Dacă vrei să fii onest cu privire la istorie şi la statutul femeii, nu trebuie să ai o perspectivă pătimaşă.

Autor: Silvia Dumitrache

Publicat: 24 martie 2014

Preluat: http://bookaholic.ro/este-mult-mai-usor-sa-calomniezi-o-femeie-chiar-si-in-prezent-interviu-cu-sarah-dunant.html

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu

Oxford Analytica: Improving fundamentals may attract investors

140321093626bate_brand_oxford_analytica_logo_design.jpg

Romania’s year-on-year inflation rate held steady at 1.3% in February, Eurostat announced yesterday. This is higher than the EU average, but represents a marked improvement for Romania, which is also experiencing a buoyant and increasingly domestically driven recovery, in the fourth quarter of 2013 achieving the fastest year-on-year growth rate in the EU, shows an analysis made by the consulting and global analyses company Oxford Analytica.

Against a backdrop of escalating East-West tensions over Ukraine and mounting fears about the fallout from China’s attempts to tame its credit boom, Romania, which has a ‘junk’ credit rating from Standard & Poor’s and whose economy is still under an IMF programme, epitomises the resilience of Central-Eastern Europe (CEE) to the sell-off in emerging markets (EMs).

In February Romania registered an annual inflation rate of 1.3%, exceeding the EU average (0.8%) according to data published on Monday by Eurostat.At the same time Estonia and Romania rank first in EU for the average overall price increase in the last 12 months (February 2013-January 2014) with an advance of 2.8% and 2.6% respectively.

The lowest annual inflation rates were registered in Bulgaria (-2.1%), Cyprus (-1.3%) and Greece (- 0.9%) in February, while the highest were in Malta and Finland (both with 1.6%).

Publicat: 21 martie 2014

Preluat: http://actmedia.eu/daily/oxford-analytica-improving-fundamentals-may-attract-investors/51219

Pentru completare: https://www.oxan.com/display.aspx?ItemID=DB189684&StoryDate=20140318

 

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu

Alegeri europene prin tragere la sorţi

Scandalurile stânjenitoare care însoţesc cu regularitate alcătuirea listelor pentru alegerile europene ar trebui să conducă la o reformă menită să obiectiveze selecţia.

Listele pentru europarlamentare sunt viu disputate din motive evidente. Conform Tratatului de la Lisabona, România va trimite în PE 31 de deputaţi, cu doi mai puţini decât în legislatura anterioară. Ţinând seama de configuraţia sistemului politic românesc foarte fărâmiţat, niciun partid nu va obţine mai mult de 12 mandate. Partidul aflat la limita pragului electoral va obţine un mandat sau cel mult două, în funcţie de gradul de participare la urne. Să mai spunem că în România se aplică un sistem de vot cu listă blocată, ceea ce înseamnă că ordinea candidaţilor este stabilită de conducerea partidului. Iată explicaţia suficientă a scandalurilor şi trivialităţilor care însoţesc mereu stabilirea listelor de candidaţi mai ales în cazul partidelor mici. Am arătat cu altă ocazie că transferul unor militanţi PDL la PMP s-a făcut tocmai pentru că nu încăpuseră pe listele europene. Faptul că scandalurile devin publice nu este întâmplător, căci fiecare speră să atragă simpatiile de partea sa. Grupuri politice care păreau sudate de convingeri şi idealuri au sfârşit în cea mai tristă discordie. Ar trebui să înţelegem însă că, mai înainte de a reprezenta pe cineva, candidaţii la europene se reprezintă pe ei înşişi şi propriile cariere.

E de presupus că nu toată lumea se împacă uşor cu situaţia. De aceea propunem câteva soluţii. Una dintre ele este o variantă moderată care ar permite totuşi alegătorilor să aibă şi ei un cuvânt de spus. În sistemul actual oligarhia de partid face o listă cu 30-40 de candidaţi din care numai câţiva din capul listei au şanse reale. E un sistem care, cel puţin în România, stimulează relaţiile clientelare. Dar dacă lista nu ar fi blocată şi s-ar permite alegătorilor să alcătuiască ei înşişi ordinea candidaţilor, atunci cearta preliminară pentru primele locuri nu ar mai avea loc. Dintr-o dată alegerile europene ar câştiga în decenţă. În orice caz, scandalurile care au însoţit alcătuirea listei PDL din 2009 şi cele care se reproduc astăzi în jurul listelor PDL şi PMP nu s-ar mai putea produce, deoarece ordinea iniţială de pe listă nu ar avea nicio importanţă.

În Europa sunt 9 ţări care practică la europene votul cu listă blocată şi 19 care au adoptat un sistem de vot preferenţial. Este clar că în lume se manifestă o înclinaţie specială pentru acest sistem care oferă alegătorilor posibilitatea de a exprima o preferinţă personală şi implicit mai multă putere.

Tratatele europene au stabilit ca alegerile să se desfăşoare conform unor principii comune, aşa încât nu se pot face prea multe inovaţii la nivel naţional. Dar în cadrul regulilor generale existente se mai poate imagina o formulă care ar fi cu siguranţă mult mai democratică decât cele aplicate până acum. Nici aceasta nu este nouă şi a fost practicată încă din antichitate: tragerea la sorţi. Partidele ar alcătui în fiecare judeţ un număr de candidaţi plauzibili, care ar intra la tragere la sorţi la nivel naţional. Lista astfel obţinută (listă blocată după modelul în vigoare) ar fi apoi înscrisă în competiţia electorală. Tragerea la sorţi ar face ca selecţia şi ordinea candidaţilor să fie perfect obiectivă şi în afara oricăror dispute, asta dacă nu cumva atribuim sorţilor o anumită intenţionalitate.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti

Publicat: 21 martie 2014

Preluat: http://www.dw.de/alegeri-europene-prin-tragere-la-sor%C5%A3i/a-17513153

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu