Antrenament la seriozitate: evaluarile nationale

Pana sa dispara bac-ul fraudat, ministrul Pricopie sa-si publice in format eBook invataturile, sa se lamureasca rolul lui Gauss in examenele romanesti si ucenicul  intr-ale coruptiei sa decida calea de iesit din ucenicie, va propun un scurt antrenanent la seriozitate.

Pentru incalzire, cateva exercitii usoare, care arata cum se petrec lucrurile la altii in materie de evaluare. Intram in miezul  problemei cu o sinteza a tipurilor de evaluare din invatamantul romanesc. Vom incheia antrenamentul cu o serie de sugestii asupra modului cum am putea imbunatati sistemul de evaluare existent.

Evaluarea este un fenomen complex, mai ales cand vine vorba despre educatie. La modul cel mai general, orice evaluare presupune o apreciere a unui nivel atins de o persoana in formare (initiala sau continua). Aceasta apreciere este orientata catre un anumit scop si are drept finalitate luarea unor decizii. Cu cat deciziile care se iau pe baza rezultatului unei evaluari sunt mai importante, cu atat miza acesteia creste. De aceea evaluarile de sfarsit de ciclu, gimnaziu si respectiv liceu produc numeroase discutii si contestari dintre cele mai diverse. Exista doua categorii de masuri prin care se incearca sa se raspunda acestor contestari: masuri organizationale (de ameliorare a conditiilor de desfasurare in vederea asigurarii unei cat mai mari obiectivitati) si masuri de natura pedagogica (sau mai precis docimologica), ce sunt in legatura cu formularea si administrarea subiectelor.

Din pacate pentru cei care inca mai cred ca exista solutii miracol in materie de evaluare, nicio tara din lume nu le-a gasit pana acum. Sau, in cazul in care le-a gasit, e vorba de solutii care sunt specifice unui anumit context socio-cultural si istoric si care nu pot fi transferate fara adaptare. De aceea, evaluarile de sfarsit de ciclu de invatamant fac obiectul unor practici foarte diverse in intreaga lume.

Sa luam de pilda bacalaureatul sau evaluarea de sfarsit de invatamant secundar. Sub diferite forme si intitulari, aceasta evaluare exista in majoritatea tarilor din lume. Avem astfel o diversitate de bacalaureate nationale: de la cunoscutul Baccalauréat francez (cunoscut, mai ales, pentru ca a inspirat introducerea in 1925 a Bacalaureatului romanesc) pana la  evaluari de sfarsit de liceu cu nume exotice ca Ylioppilastutkintotodistus finlandez, Kotogakko japonez sau Al-Thanawija din Yemen. In plus, in afara de bacalaureatele nationale exista astazi un Bacalaureat international (specific liceelor internationale, aflat sur responsabilitatea organizatiei International Baccalaureate Organization – creata in 1968, care isi desfasoara activitatea in mai mult de 125 de tari)  si un Bacalaureat european (diploma ce este recunoscuta de de toate statele membre ale Uniunii europene si care e obtinuta de cei care au absolvit una din cele 14 scoli europene).

Revenind la bacalaureatele nationale, mai trebuie sa amintesc faptul ca in numeroase tari obtinerea diplomei este conditionata atat de rezultatele din timpul liceului cat si de examenele organizate la sfarsit. Exista insa si exceptii cum ar fi cazul Spaniei sau al Suediei, unde diploma de sfarsit de studii secundare se obtine doar pe baza evaluarilor din timpul liceului.

In majoritatea tarilor unde se organizeaza examen la sfarsitul liceului acesta consta din probe orale si probe scrise. Exceptiile nu lipsesc nici aici. De exemplu, in Grecia, Cipru, Lituania, Portugalia, Finlanda sau Bulgaria sunt doar probe scrise.

Probele scrise pot fi organizate fie de o comisie externa (cum se intampla si in Romania) , fie de una interna, provenita din liceul respectiv. In Slovacia, Belgia, Islanda sau Cehia subiectele pentru proba scrisa sunt realizate de profesori din liceul unde are loc examenul. In Austria, presedintele comisiei alege subiectele de examen dintre cele propuse de profesorii din scoala respectiva. In Portugalia sau Grecia, elevii sustin la sfarsitul liceului atat probe scrise, organizate la nivelul scolii, cat si probe scrise organizate de comisii externe.

Exista si tari unde diploma de sfarsit de liceu se obtine in urma unor probe scrise si orale organizate atat la nivelul scolii, cat si de catre o comisie externa. De exemplu, in Olanda examenul final este compus din doua probe: una interna ( -school examen – care poate fi orala si/sau scrisa si care e formulata si notata de profesorul de la clasa) si una externa -central examen, aflata in sarcina unui organism extern scolii).

Constatam aceeasi diversitate si in cazul celeilalte evaluari, cea de sfarsit de gimnaziu. Nu voi da insa prea multe detalii aici. Cei interesati le pot gasi in documentul intitulat: Testarea Nationala a Elevilor in Europa: Obiectivele, Organizarea si Utilizarea Rezultatelor (1).

Pentru ca e un subiect ce pare a preocupa cu intensitate opinia publica romaneasca, mentionez aici doar testele adaptative propuse de danezi, unde elevul raspunde la intrebarile accesate prin website si care permit o adaptare la nivelul individual al fiecaruia ( Cf. doc. citat, pag. 38). De exemplu, elevul primeste o prima intrebare, apreciata ca avand un nivel mediu de dificultate. Daca raspunsul e corect, urmatoarea intrebare va avea un nivel de dificultate mai ridicat, in timp ce daca raspunsul e gresit, gradul de dificultate al intrebarii urmatoare este redus. Principiul care se afla la baza unor teste adaptate abilitatilor individuale ale elevului este diferit de cel vehiculat in mare parte in Romania.

Daca in Romania (ca si in alte tari, cum ar fi Franta, de altfel) se apreciaza importanta evaluarii tinand seama in primul rand de ceea ce nu stie elevul (cu cat e mai putin ceea ce nu stie, cu atat elevul este mai bun si de aceea se asteapta in general subiecte cu grad ridicat de dificultate, care sa-i puna la incercare pe candidati), danezii considera ca mult mai multe informatii despre nivelul de pregatire a elevului se pot afla din ceea ce acesta stie. De aceea, testele trebuie sa fie personalizate si adaptate nivelului fiecaruia.

Aceste viziuni si asteptari diferite din partea evaluarilor nationale se justifica in cea mai mare parte prin obiectivele diferite ale acestora dupa cum se poate vedea in figura de mai jos, extrasa din documentul citat (pag. 25) (clicheaza pe imagine pentru a o vedea la dimensiuni mai mari).

Présentation1

Cum putem deduce din  imaginea de mai sus, exista trei tipuri de consecinte ale evaluarilor la testele nationale (sfarsit de gimnaziu), iar prin extindere si adaptare, am putea vorbi despre aceleasi trei tipuri de consecinte si cu referire la examenul de sfarsit de liceu (bacalaureat).

In Romania, aceste evaluari nationale de sfarsit de ciclu de invatamant sunt  reputate pentru deciziile cu privire la cariera scolara a elevului: repartizarea la liceu sau in alte forme de invatamant,  pentru bacalaureat, continuarea studiilor in invatamantul superior sau intrarea pe piata muncii.

In ceea ce priveste monitorizarea sistemului de invatamant, trebuie sa recunoastem ca responsabilii politici se inteleg mult mai putin. De exemplu, cand un ministru decide sanctionarea liceelor unde procentul de promovabilitate la bacalaureat a fost redus, vine urmatorul ministru care nu mai considera necesare asemenea masuri. Presa insa si opinia publica in general interpreteaza sistemul de invatamant prin prisma acestor rezultate.

Lipsesc din Romania evaluarile nationale publice care sa aiba ca scop diagnosticarea unor nevoi individuale de invatare si care sa sprijine orientarea elevilor catre diferite institutii de invatamant. Pentru ca isi dau seama de faptul ca lipseste ceva important unii responsabili politici par a fi convinsi de necesitatea simularilor in timp ce altii insista asupra notelor din timpul studiilor. Si unii si altii, cred eu, detin doar o parte a raspunsului pe care incearca insa sa o negocieze public cu potentialii votanti ca fiind solutia originala si completa a problemelor legate de reusita la evaluarile nationale.

Ca o dovada a faptului ca exista o nevoie urgenta de diagnosticare, prin evaluare externa (de preferat, nationala) a nevoilor individuale de invatare sta si faptul ca academicianul Constantin Nastasescu a initiat un proiect (derulat sub egida Academiei romane si in colaborare cu Ministerul educatiei) in urma caruia a fost creata Fundatia de evaluare in educatie. Aceasta fundatie propune parintilor servicii de evaluare nationala la diferite discipline si pentru diferiti ani de studiu. Pentru ca isi desfasoara activitatea intr-un domeniu extrem de tensionat, Fundatia de evaluare in educatie impune o politica stricta de comunicare. Doresc sa mai precizez ca vorbesc in acest caz despre servicii de evaluare nationala deoarece evaluarile (atat cu scop formativ, de diagnosticare cat si cu scop de clasificare, competitiv) sunt organizate de catre Fundatie la cererea parintilor si sunt platite de acestia ca orice alt serviciu. Problema principala pe care o vad in acest din urma caz tine de egalitatea de sanse si are in vedere atat deficiente de informare a tuturor parintilor asupra importantei unor asemenea evaluari de diagnostic cat si aspectul financiar (nu am gasit nicio precizare unde eventualii parinti interesati de a beneficia de serviciile acestei fundatii ar putea fi exonerati integral sau partial de plata evaluarii in conditiile in care fac dovada ca nu au posibilitatea sa achite costul acesteia).

Ce am putea face ca sa imbunatatim ceea ce exista astazi in materie de evaluare nationala in invatamantul preuniversitar si care e departe de a satisface asteptarile unei societati unde cunoasterea e din ce in ce mai mult un factor de excludere?  Ai carte, ai parte, spune un proverb romanesc ale carui semnificatii devin tot mai importante in lumea in care traim. Seriozitatea pe care am evocat-o in titlul acestui articol se refera in primul rand la un armistitiu pe care vi-l propun. Sa lasam la o parte giumbuslucurile economice, politice sau chiar pedagogice si sa incercam sa vedem la modul cel mai serios daca putem face ceva ca lucrurile sa o ia pe o alta cale si daca da, ce anume ar fi mai potrivit, in functie de ceea ce exista.

Incerc sa formulez propunerile  in modul cel mai simplu cu putinta. Este bine stiut faptul ca  trebuie sa pornim de la lucruri simple, fiind in acelasi timp pregatiti pentru complicatiile numeroase care vor interveni pe parcurs. Pentru coerenta argumentarii, limitez aceste propuneri doar la evaluarile nationale. Cu alte cuvinte, nu voi raspunde decat la intrebarea: “Ce am putea face pentru ca evaluarile nationale sa se imbunatateasca ?”  Sunt pe deplin convinsa insa ca evaluarea, indiferent de momentul sau nivelul la care se desfasoara, nu e decat o parte a procesului educational. Daca vrem sa imbunatatim intregul sistem de invatamant, ar trebui sa abordam mult mai multe aspecte, cum ar fi  structura anului scolar, curriculum-ul, salarizarea si valorizarea meseriei de profesor si invatator, etc.

Pe plan organizational, am convigerea ca e nevoie de o restructurare importanta  a evaluarilor nationale. Introducerea camerelor video la examene este un pas inainte semnificativ in organizarea evaluarilor nationale din Romania, dar impactul sau risca sa se diminueze in conditiile in care apar noi forme de ignorare a acestor camere video si implicit de mentinere a vechilor metehne. In plus, concentrarea discutiilor  asupra acestor camere video  creaza asteptari de obiectivitate care pur si simplu nu se pot justifica doar prin simpla utilizare a acestor mijloace technice de supraveghere. Sustinerea probelor in diferite centre si nu in scoala de provenienta este, in conditiile Romaniei, o alta masura care trebuie sa fie mentinuta pentru ca poate garanta o anume obiectivitate in evaluare. Cred insa ca am atins o limita importanta in ceea ce priveste capacitatea inspectoratelor scolare de a asigura organizarea evaluarilor nationale. De aceea, pe plan organizational, propunerea mea vizeaza crearea unor centre regionale de evaluare,care sa reuneasca mai multe judete. De ce sa nu incercam o regionalizare a evaluarii din invatamant inaintea regionalizarii administrative ? Asemenea centre regionale de evaluare ar trebui sa functioneze permanent, nu doar cu prilejul examenelor. Si asta pentru ca aceste centre ar avea de indeplinit doua functii principale. Prima e de natura operationala, asigura organizarea evaluarilor nationale, oricare ar fi acestea. Intre altele, s-ar permite astfel o externalizare mult mai mare a comisiilor de examinare (de exemplu, profesori din Arad sa corecteze in Timisoara, iar cei din Timisoara sa mearga in comisii in Caras-Severin. A doua functie principala a acestor centre regionale de evaluare ar fi aceea de a asigura informatia (pentru elevi, profesori, parinti, autoritati locale etc.) si formarea continua a profesorilor in materie de evaluare.

A doua propunere se refera la stabilirea unor obiective clare pentru fiecare evaluare. Aceasta implica si o diversificare a evaluarilor nationale, in functie de scopul acestora. Subiectele mai simple, mai usoare, din materia ultimilor 2 sau 10 ani de studiu, etc. trebuie sa fie in acord cu finalitatile evaluarii.

Pastrarea ambiguitatii in ceea ce priveste finalitatile unui anumit ciclu de invatamant este o practica veche in Romania si ea trebuie sa inceteze. Nu exista astazi clarificari ale functiilor unei anumite evaluari, exceptand-o pe aceea de acces la un nivel superior de scolarizare (liceu si, respectiv, facultate). Or, avem nevoie de evaluari nationale care sa ne permita luarea unor decizii cu privire la sistemul de invatamant, la gradul de diversitate pe care trebuie sa-l asiguram, tot asa cum sunt necesare si evaluari  nationale care sa diagnosticheze nevoile individuale de invatare si sa ofere indicii in orientarea scolara si profesionala a elevilor. Din nou folosesc argumentul complexitatii societatii in care traim pentru a sustine faptul ca nu mai putem sa utilizam acelasi test ca sa facem de toate: sa gestionam accesul la nivelul superior, sa si monitorizam institutiile si sistemul de invatamant, iar in plus, prin eventualele simulari, sa diagnosticam nevoile individuale de invatare. E ca si cum am folosi metrul din lemn ca sa facem si haine. Oricat ne-am stradui, rezultatele nu pot ajunge sa ne satisfaca.

A treia propunere si ultima pentru moment se refera la formarea si informarea cu privire la evaluarile nationale si la conditiile optimale ale desfasurarii acestora. Este vorba in primul rand despre formarea profesorilor in materie de evaluare, dotarea acestora cu resursele cognitive specifice evaluarii (diferite de cele ale disciplinei pe care o predau) si cu abilitatile de a functiona in conditii de evaluare nationala. De exemplu, e absolut necesar sa se organizeze ateliere, cursuri, programe de formare care sa aiba ca scop educatia contra coruptiei. Coruptia e asemeni cancerului, cu cat e detectata in stadii incipiente, cu atat mai mult vindecarea e posibila. Cu cat insa este lasata sa avanseze e nevoie de citostatice juridice care pot face mult rau sistemului de educatie, iar vindecarea ramane incerta. Mergand mai departe pe firul aceleiasi comparatii, asa cum in cazul cancerului exista mai multe sanse de vindecare daca se vorbeste despre boala si nu daca aceasta e tinuta ascunsa, tot asa si in ceea ce priveste coruptia din educatie: ca sa dispara, e nevoie sa vorbim cat mai deschis despre aceasta, fara a ne simti lezati profesional. Am convingerea ca majoritatea profesorilor din Romania (ca si medicii, de altfel) doresc sa nu mai fie aratati cu degetul cand vine vorba despre coruptie. Asta nu se rezolva prin procuratura, mascati si autobuze care imbarca elevi inca in examen pentru a fi audiati. Sa ne intelegem, nu spun ca procurorii nu au avut dreptate sa faca acest lucru. Spun insa ca nu aceasta este solutia durabila de rezolvare a coruptiei din educatie. Am iesit dintr-un regim totalitar, nu ne-au convenit numeroase constrangeri si mai ales frica generata de interventiile brutale ale autoritatilor, de ce oare sa reproducem aceleasi mecanisme acum, cand nimeni si nimic nu ne mai obliga sa o facem ?

Cand am vorbit despre informare m-am referit in primul rand la nevoia urgenta de a reduce inegalitatile in materie de educatie din Romania, care, asa cum am aratat intr-un articol anterior, au crescut nepermis de mult din 2000 incoace. Pentru a asigura o informare corecta si eficace a tuturor elevilor si parintilor  in materie de evaluari nationale s-ar putea apela la sistemul de mentorat (utilizat cu succes, dupa cate stiu, in alte sisteme de educatie, precum cel Sud-Coreean). Mentorul sau fratele mai mare este un mediator intre scoala, elevi si familiile acestora. Este cel care incearca sa articuleze nevoile elevilor, cu aspiratiile parintilor si cerintele scolii si ale sistemului de educatie. Pentru ca tot am vorbit mai sus despre coruptie, un asemenea mentor, prin proximitatea fata de elevi si parinti, ar putea contribui si la reducerea acesteia.

In final, probabil ca unii dintre cititori se intreaba unde se gasesc resurse financiare pentru ca asemenea propuneri sa devina realitate. Eu am convingerea ca daca exista vointa sociala si politica de a da o sansa educatiei romanesti, banii, desi dificil de obtinut, pot fi gasiti. Important este sa vrem cu adevarat sa schimbam ceva. Si mai trebuie sa vrem pana la capat si sa nu ne oprim la mijlocul drumului, caci e mai rau. Mult mai rau.

(1) http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/documents/thematic_reports/109RO.pdf

Preluat de pe: http://www.contributors.ro/idei-si-solutii/antrenament-la-seriozitate-evaluarile-nationale/

Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>