Argumente in deriva (2)

Limba româna nu este “cea mai putin latina dintre limbile latine” cum crede Lucian Boia.

Indiferent de renumele celui care a scris-o, cartea pe care o citesc trebuie sa-mi arate ceva: ca rezista curiozitatii mele de a o verifica, de a o pune la incercarea a ceea ce stiu din alte carti. Numai dupa ce trece aceasta proba de foc, cartea pe care o citesc imi poate deveni reper intelectual.

Am inceput sa citesc De ce este România altfel ? a istoricului Lucian Boia plina de incredere si de intrebari. Asteptam sa-mi asez mai bine in minte ceea ce am invatat candva si sa construiesc astfel noi punti de legatura cu ceea ce continui sa invat inca despre România si despre români. Nu trec insa nici cateva pagini ca incep sa observ contradictii importante intre ceea ce spune autorul si ceea ce stiu din alte carti. Poate stiu rau… Dar daca stiu eu bine? Trebuie sa verific.

Cu tristete, am ajuns astfel sa-mi dau seama ca, desi vorbeste despre limba româna in 2012, Lucian Boia foloseste de fapt acelasi tip de discurs istoric din anii totalitarismului, cand, dupa cum spune Rodica Zafiu (2007), “textul istoric îşi supralicita autoritatea ştiinţifică transformându-se într-un şir de enunţuri impersonale despre abstracţii maxime, despre evenimente neinterpretate şi scoase din context, desemnate prin perifraze prudente”.

Pentru a nu cadea eu insami in acelasi pacat al exprimarii generalizante, iata fragmentul din cartea lui Lucian Boia care mi-a produs multa nedumerire:

Limba româna ilustreaza cat se poate de convingator proportiile considerabile ale amestecului. Este, evident, o limba romanica: totusi cea mai putin latina dintre limbile latine. Coloratura germanica a limbilor latine occidentale se limiteaza la nu prea multe cuvinte. In schimb, româna are o puternica incarcatura slava: o multime de cuvinte, adesea esentiale (in ciuda faptului ca, odata cu “relatinizarea” declansata in secolul al XIX-lea, nu putine au fost practic eliminate sau marginalizate)” (Boia, 2012:12).

Facand aceste afirmatii, Lucian Boia vrea sa demoleze mitul rezistentei prin latinitate a limbii române: limba româna nu e o insula de romanitate intr-o mare slava asa cum vom fi fost invatati sa credem inainte de 1989. Ba mai mult, limba româna a imprumutat masiv de la alte limbi cu care a intrat in contact de-a lungul timpului ceea ce face ca, desi ramane o limba romanica, sa ajunga cea mai indepartata de latinitate, “cea mai putin latina dintre limbile latine”. Din perspectiva tezei generale a cartii, pentru Lucian Boia, România ar fi “altfel” si pentru ca limba româna e “altfel” (este evident vorba aici despre “altfel” decat cred românii ca este România sau mai ales “altfel” decat românii au fost facuti sa creada ca este tara lor).

Apar doua probleme in momentul in care vrei sa intelegi ce spune Lucian Boia despre limba româna. Mai intai te lovesti de “etichetele amplificate” (Zafiu, 2007:79) cu privire la relatia dintre influenta latina si cea slava asupra limbii române. In al doilea rand, istoricul perpetueaza confuzia dintre aparitia si evolutia limbii române de-a lungul vremii si modul cum românii au gasit de cuviinta sa-si rezolve problemele lingvistice, cand in extaz fata de latinitate, cand, dimpotriva, sedusi de influenta slava.

“Etichetele amplificate” se refera la calificarile “diferitelor fenomene şi evenimente, care au variat nu spontan, în funcţie de o eventuală multiplicare a ipotezelor şi interpretărilor, ci în mod dogmatic, strict dirijat” (Zafiu, 2007:79). Daca la Lucian Boia nu poate fi absolut deloc vorba de vreun dirijism care sa stea la baza ipotezelor si interpretarilor “amplificate” cu privire la istoria limbii române, dogmatismul acestora este evident. Autorul este scârbit de efuziunile nationaliste ale verii lui 2012, se lasa furat de condei si alege scurtatura dogmatica.

Informatia cu privire la comparatia dintre influenta germanica asupra limbilor latine occidentale si influenta slava asupra limbii române pare sa-i vina lui Lucian Boia de la lingvistul suedez, Alf Lombard, unul dintre cei mai importanti specialisti straini in istoria limbii române. In 1957, acesta publica un articol intitulat Traditie latina si traditie slava. Limba româna ca rezultat al fuzionarii acestora unde afirma ca: “Superstratul* germanic in franceza si in italiana vorbita in nord si superstratul arab in spaniola si in portugheza au fost considerate diferit in ceea ce priveste importanta, amploarea. Trebuie totusi sa recunoastem ca, fie si considerate cu generozitate, aceste superstraturi sunt de o importanta, de o amploare mai curand relativa: acestea nu au schimbat aspectul general al limbilor romanice. In ceea ce priveste superstratul slav insa, acesta a transformat latina din Orient” (p.115).

Sa observam mai intai ca lingvistul suedez nu spune nicaieri ca româna ar fi cea mai putin latina dintre limbile latine deoarece ar fi intervenit limba slava inca de timpuriu in existenta sa. O asemenea afirmatie generalizanta este profund eronata din punct de vedere stiintific. “Gradul de latinitate” a unei limbi nu se stabileste doar in functie de nivelul lexical (al vocabularului) al acesteia, ci trebuie luate in discutie si celelalte nivele ale sale: cel fonetic, cel morfologic, cel sintactic. De altfel, lingvistul suedez noteaza chiar mai departe in articol ca: “superstratul slav, introdus mai ales din secolul al V-lea pana in secolul al VII-lea nu se manifesta decat putin in materie de fonetica, dar destul de substantial in materie de vocabular, mai ales destul de substantial in ceea ce priveste derivarea (sufixe si prefixe)“.

Introducand aceste precizari, Alf Lombard tine seama de cercetari anterioare care, din punct de vedere fonetic, considerau limba franceza ca fiind cea mai indepartata de limba latina. O astfel de lucrare, The Story of Language a fost publicata in 1949 de lingvistul italo-american Mario Andrew Pei. Examinand evolutia catorva vocale din latina in limbile romanice, acesta obtine urmatorii coeficienti de distantare fata de latina: sarda – 8%; italiana – 12 %; spaniola – 20 %; româna – 23,5 %; occitana – 25%; portugheza – 31 %; franceza – 44%.

Tinand seama de intreaga complexitate a stabilirii gradului de latinitate a limbilor romanice, lingvistii francezi (Cf. Banniard, 2008) vorbesc astazi despre trei tipuri diferite de “evolutii” de la latina la limbile neolatine: “evolutie minimala” pentru italiana si spaniola; “evolutie medie” pentru catalana si occitana; “evolutie puternica” pentru franceza si româna.

Aceasta scurta incursiune lingvistica ne arata, cred, mai bine modul cum in interpretarea propusa de Lucian Boia se “amesteca” elemente de adevar si de neadevar stiintific in ceea ce priveste latinitatea limbii române. Istoricul contrazice o exagerare (aceea a superioritatii prin latinitate a limbii române) printr-o alta exagerare, unde româna apare, nejustificat si considerata doar din punctul de vedere al vocabularului, ca fiind “cea mai putin latina dintre limbile latine”.

In cu totul alti termeni as fi discutat despre pertinenta argumentului lingvistic in economia cartii lui Lucian Boia, daca istoricul ar fi propus o rezolvare pentru confuzia dintre limba româna si atitudinea românilor fata de limba româna. Caci nu limba româna face România “altfel”, ci modul cum elita româneasca, in eternul sau balans intre Estul slav si Vestul latin a inregimentat cu prea mult patos uneori chestiunile lingvistice intr-o tabara politica sau alta. Sa ne amintim, de pilda, “învârtosarea” în latinitate a unora de la începutul anilor ’90 cu privire la inlocuirea scrierii lui “î” cu “â” si a lui “sînt” cu “sunt”. Nu a avut importanta ca lingvisti, precum suedezul Alf Lombard, despre care am vorbit mai inainte, au aratat cu argumente stiintifice ca limba româna nu devine mai latina daca se introduce aceasta reforma a ortografiei: în cazul unor cuvinte, etimonul latin iese, intr-adevar mai bine in evidenta, pe cand în cazul altora nu. Ortografia este o convenţie, iar originea şi structura latina a limbii române nu poate fi pusa în discuţie prin aceasta (Lombard, 1992). Reforma ortografica s-a facut insa, “peste noapte”, ca toate reformele din România, fara a se tine seama de miile de copiii si tineri care s-au trezit dintr-o data intr-o ambiguitate de nedescris.

Poate multi dintre cei care cititi acest articol va intrebati acum de ce oare am avea nevoie de asemenea distinctii. De ce l-ar interesa pe românul obisnuit sa faca deosebirea dintre limba româna si atitudinea românilor fata de limba româna ?

Primul raspuns pe care l-as da se refera la asumarea responsabilitatii fata de educatia copiilor nostri. E necesar sa devenim constienti de faptul ca avem datoria sa le transmitem nu scepticismul si scarba fata de ceea ce e românesc si nici patriotismul de parada, ci o masura de identitate româneasca: sociala, culturala, lingvistica.

Cu ceva vreme in urma, la sfarsitul anilor 1990, in scoala unde lucram au venit in vizita persoane dintr-o tara anglofona. Prin prezenta acestora, se urmarea in primul rand imbunatatirea performantei elevilor in utilizarea limbii engleze. In functie de cum credea fiecare profesor de cuviinta, vizitatorii anglofoni puteau fi insa invitati si la alte ore decat cele de limba engleza. La acea vreme eram profesoara de limba si literatura româna. Consider important pentru elevii mei ca acestia sa fie capabili sa-si utilizeze cunostintele disciplinelor predate de mine intr-un context de comunicare specific. Le comunic elevilor intentia mea de a invita unul dintre acei vorbitori nativi de limba engleza sa participe si la ora de româna. Nu i-am simtit deloc incantati de idee. La inceput am crezut ca exprimarea in engleza le creeaza probleme. Am incercat sa-i incurajez. Si atunci mi-au spus cu sinceritate: “ne e rusine, doamna profesoara, ne e rusine sa vorbim in engleza despre ce facem noi aici, despre limba româna si Miorita.”

Ca nimanui sa nu-i mai fie niciodata rusine, nici de limba româna si nici de Miorita, de aceea cred in primul rand ca trebuie sa le distingem cu claritate in discursul nostru social, cultural, stiintific, de comportamentele iresponsabile ale unora dintre noi fata de limba si valorile noastre specifice.

Pentru ca nu am gasit in cartea lui Lucian Boia aceasta deosebire, lectura ei mi-a lasat un gust amar.

* In lingvistica, superstratul este o limba care influenteaza o alta limba, fara a reusi sa o domine, sa i se impuna.

Referinte:

Banniard, M. (2008). Du latin aux langues romanes, Paris: Colin.

Boia, L. (2012). De ce este România altfel ? Bucuresti: Humanitas.

Lombard, A. (1957). Tradition latine et tradition slave. Le roumain, résultat de leur fusion, în Cercle Linguistique de Copenhague, vol. 11, nr. 1, p. 115-120.

Lombard, A. (1992). Despre folosirea literelor î si â, în Limba româna, nr. 10, p.531-540 (http://moldova.go.ro/pagini/limba/lombard.htm )

Pei, M. (1966; prima editie 1949). The Story of Language. New York: New American Library.

Zafiu, R. (2007). Limbaj si politica. Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti.

 

Preluat din: http://www.contributors.ro/cultura/argumente-in-deriva-2/

Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>