Ce fel de universități dorim să avem?

Afirmația Ministrului educației, d-na Ecaterina Andronescu, legată de faptul că diplomele universitare nu ar mai trebui să conțină numele ministerului, ci doar pe cel al universității a stârnit controverse. De o parte se află cei care o susțin și cred că o asemenea măsură ar întări responsabilitatea instituțiilor academice, oferindu-le în același timp și un mecanism prin care universitățile ar putea corecta erori din trecut, precum cea care se referă la plagiat. De partea cealaltă sunt cei care o consideră o declarație de abandon, în favoarea fabricilor de diplome. In consecință avem o problema ce ar merita o dezbatere mai largă, menită să clarifice in primul rând ce fel de universități vrem să avem in România. Câtă autonomie vrem să le acordăm și cât vrem să rămână sub controlul centralizat al statului ? Sunt întrebări fundamentale pe care nu ni le punem numai noi, ci și numeroase alte universități din lume.

In luna septembrie a acestui an, Universitatea din Bologna, Italia, a fost gazda reuniunii organizate cu prilejul aniversarii a 24 de ani de la semnarea declarației Magna Charta Universitatum. Este vorba despre un document semnat în 1988 de 80 de rectori europeni, aflați la acea vreme la Bologna pentru a celebra 900 de ani de la înființarea celebrei universități italiene. In momentul inițierii ei, Magna Charta Universitatum era privită ca o reacție institutională a universităților față de o societate aflată într-un ritm tot mai accelerat de internaționalizare. Astăzi, această declarație este semnată de peste 750 de universități din intreaga lume. Printre semnatari se numară și 15 universități din Romania. Magna Charta Universitatum nu trebuie confundată cu Declarația de la Bologna, semnată în aceeași universitate italiană, dar 11 ani mai târziu.

In acest an, în centrul dezbaterilor care au avut loc la Bologna s-a aflat pertinența acestei declarații față de contextul sociopolitic contemporan, mult diferit de cel din perioada inițierii acestui document. Mai este Magna Charta Universitatum actuală sau nu ? Pentru a raspunde la această întrebare, profesorul Peter Scott (specialist în învățământ superior de la London’s Institute of Education) observa mai întâi că astăzi, spre deosebire de sfârșitul anilor 1980, universitățile trebuie să jongleze cu mult mai multă abilitate între respectarea demnității academice și asigurarea unei gestiuni eficiente. In viziunea sa, asemenea compromisuri sunt absolut necesare pentru ca aceste instituții să supravietuiască. In același timp însă, principiile fundamentale susținute de Magna Charta Universitatum – libertate academică, autonomie universitară, complementaritate între învățământ și cercetare în universități – joacă un rol important in stabilirea limitelor acestor compromisuri. La rândul sau, Lesley Wilson, secretarul general al EUA (European University Association) a subliniat perspectiva europeană asupra autonomiei universitare. In linii generale, orice dezbatere europeană pe aceasta temă are ca punct de plecare patru întrebări fundamentale: 1) Cum este ales rectorul? 2) Cum își cheltuieste instituția bugetul de care dispune? 3) In ce măsură statul are un cuvânt de spus cu privire la aceste aspecte? 4) Cum sunt numiti profesorii din universități? In ceea ce privește învățământul superior est-european, profesorul ceh Joseph Jaraba a scos în evidență necesitatea elaborării unor mecanisme care să susțină autonomia instituționala a universităților in noile condiții de dupa căderea comunismului. Acesta a arătat astfel că, după 1989, în Cehia a avut loc o creștere spectaculoasă a numărului universităților fără ca aceasta să fie însoțită și de o creștere a calității învățământului universitar. Finanțarea universităților se realizeaza pe baza rezultatelor cercetării științiifice și a numărului de studenți fără a exista și o diversificare a tipurilor de programe de studii oferite de fiecare instituție în parte.

Revenind acum in Romania, unul din primii pași pe care ar trebui să-i facem este să ne punem de acord asupra locului pe care vrem să-l ocupe universitățile în societatea românească și a instrumentelor care reglementează relația acestora cu statul. Chiar dacă, precum spunea un cunoscut specialist în învățământ superior, Guy Neave, au trecut peste 900 de ani de când universitatea, ca model de organizație, se exportă în lume, până în 1989 au existat cinci tipuri ideale de universitate ce au generat majoritatea sistemelor academice de astăzi: 1) modelul napoleonian, caracterizat prin faptul că statul controlează cu rigurozitate universitățile; 2) modelul german, al lui Humboldt, care acordă o importanță sporită independenței universităților față de stat, promovând astfel autonomia creării și difuzării cunoașterii în societate; 3) modelul britanic, caracterizat printr-o autonomie instituțională sporită a universităților și prin interesul acordat vieții comunitare și dezvoltării personale a studenților; 4) modelul din Statele Unite, bazat pe legatura strânsă dintre nevoile pieții și formarea universitară, unde accentul este pus pe ideea cunoașterii utile și adecvate contextului local; 5) modelul sovietic, dispărut in 1989, care promova interventia autoritaristă a statului în învățământul universitar și subordonarea acestuia față de sistemul economic.

Chiar dacă astăzi niciun sistem universitar nu poate fi considerat replica exactă a unuia sau altuia dintre modelele istorice enumerate mai sus, acestea ne ajuta totuși să stabilim câteva repere atunci cand discutăm despre locul universității în societate și mecanismele de control pe care ar trebui să le dezvolte un anumit stat față de aceste instituții. Este bine știut faptul că, în România, până în 1989, am avut, în linii generale, un model sovietic de universitate. Dupa căderea comunismului, au apărut numeroase elemente ale modelului american, printre acestea numărându-se și învățământul universitar privat. Din 1999, când a fost semnată Declaratia de la Bologna, care a condus la reforma europeană a învățământului superior cunoscută sub numele de Procesul de la Bologna, influența universităților humboldtiene din bătrâna Europă a devenit din ce in ce mai evidentă și în România. Acest lucru a fost posibil și pentru că marile universități românești nu pierduseră în totalitate legatura cu valorile academice promovate înainte de instaurarea comunismului. Să ne amintim că, în România, universitatea interbelică reprezenta o combinație între modelul francez, unde universitatea este unul dintre pilonii principali ai statului național si cel humboldtian, caracterizat prin dezvoltarea autonomă a cunoașterii.

Astazi ne aflăm la un moment de răscruce. Fără îndoială, asistăm la o răspândire din ce in ce mai mare a valorilor universității antreprenoriale, caracterizată prin negocierea continuă dintre cele trei părți interesate în problemele academice: comunitatea academică (profesori si studenți), statul (reprezentant al interesului colectiv) și piața. Universitățile europene optează pentru păstrarea unui echilibru între aceste trei surse de interes, aflate, cel mai adesea în contradicție, în timp ce modelul american tinde să privilegieze piața. In același timp, cum am văzut în dezbaterile care au avut loc cu prilejul aniversării declarației Magna Charta Universitatum, în Europa există și aspecte regionale, specifice fostelor țări comuniste, aflate azi in Uniunea Europeană, care trebuie să fie luate in considerație atunci când vine vorba despre autonomia universitară.

Problemele sunt complexe, iar rezolvarea lor nu poate veni decât pe masură ce fiecare comunitate se lămurește asupra așteptărilor pe care le are de la universitățile pe care le susține. Iată deci că o propunere precum cea a d-nei Ecaterina Andronescu, ce vizează, în esență, întărirea autonomiei funcționale a universităților, poate fi foarte bine primită de susținătorii valorilor europene în învățământul superior. Ea este mai putin agreată de cei ale căror reprezentări despre universitate sunt puternic influențate de modelul dinainte de 1989, în care statul gestiona cu autoritate un sistem academic complet subordonat unei economii dirijiste. Ambele opinii sunt legitime având in vedere situația actuală din România în ceea ce privește învățământul superior. O alegere trebuie totuși făcută. Pana la urma, ce fel de universități vrem în Romania? Cine să le controleze, cum să facă acest lucru și cât de mult să intervină ?

Preluat din: http://www.contributors.ro/editorial/ce-fel-de-universita%C8%9Bi-dorim-sa-avem/

Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.