De ce sa mai credem in scoala româneasca ?

Ca sa raspund la aceasta intrebare, trebuie sa va spun  istoria unui film documentar de 14 minute ce va fi prezent in cadrul Short Film Corner de la a 66-a editie a Festivalului de Film de la Cannes ce incepe saptamana viitoare.

In total, 25 de filme de scurtmetraj in limba romana se afla in catalogul  Short Film Corner. Desi participarea la aceasta sectiune  nu echivalează cu o selecție pentru obtinerea unei distinctii la cunoscutul festival de film, Short Film Corner, presupune totusi o triere destul de riguroasa a scurtmetrajelor. Anul trecut de exemplu, doar aproximativ 5% dintre propuneri au fost acceptate (1945 de filme din 35 930 de vizionari).

Intre filmele românesti selectionate in 2013 pentru Short Film Corner se afla si Familia mea, pe scurt de Elena Borcea. E un film, cu  titlu de compunere de inceput de an scolar, realizat de o eleva de 16 ani de la Colegiul National “Gheorghe Rosca Codreanu” din Bârlad. Elena Borcea este atât realizatoarea filmului cât si scenarista si cea care a asigurat montajul. A avut alaturi in primul rând propria familie, mama, tata si fratele, care figureaza in fisa filmului ca interpreti. Din echipa filmului au mai facut parte Dragos Musteata (imagine si montaj) elev în clasa a XII-a, la Liceului Pedagogic “Alexandru Vlahuta” din Bârlad si Lucian Ibanescu (imagine), elev în clasa a IX-a, la Colegiul National “Gheorghe Rosca Codreanu”.

Proiectul care a facut posibila crearea acestui film, Rulment – atelier de educatie alternativa, a fost realizat si coordonat de trei membri ai Asociatiei Vira din Barlad, Andrei Craciun, Matei Budes şi Bogdan Palici. Filmul se refera la o parte importanta a istoriei unui oras, Bârladul, a carui viata economica si sociala avea loc odinioara pe axa  Nord-Sud, ce leaga Fabrica de Rulmenti si Fabrica de Confectii. Iata cum isi prezinta Elena Borcea filmul:

“Acest film este despre familia mea, in incercarea de a descoperi ce influenta a avutFabrica [Intreprinderea de Rulmenti Barlad] asupra ei. Numele Fabricii era o prezenta constanta in casa mea cand eram mica. In fiecare seara, tata venea de la Fabrica, de Craciun imi aducea bomboane de la Fabrica si mai stiam ca acolo el conducea o masina. Nu-mi aduc aminte cand am constientizat ca aceea era sursa de venit a familiei. Astazi, despre Fabrica mai vorbeste doar tata, uneori. Multe s-au schimbat. Mama lucrează în Italia pentru a ne intretine familia, iar tata si fratele meu locuiesc undeva la tara, unde tata lucreaza la primărie. Am vrut sa aflu de ce s-a ajuns aici si care este vina Fabricii. Am profitat de vizita mamei mele, de Sarbatori”.

Si ce legatura are scoala cu aceasta istorie, in afara faptului ca echipa filmului este formata din elevi de la liceele bârladene ? Familia mea pe scurt e rezultatul unui proiect initiat de Asociatia Vira. Infiintat in 2001, de trei adolescenti din Bârlad, Grupul Vira ajunge dupa doi ani, in 2003, la 25 de membri, devenind Fundatia Vira. Incepe diferite proiecte culturale, iar din 2006 devine asociatie.

Parcursul membrilor fondatori ai Asociatiei Vira reflecta foarte bine diferitele traiectorii scolare si profesionale ale tinerilor din Romania de astazi. Au absolvit diferite studii universitare in Romania, in special (dar nu in exclusivitate) in domeniul stiintelor sociale (sociologie, antropologie). Dupa terminarea universitatii, unii au ales sa initieze si sa dezvolte diferite proiecte in cadrul asociatiei. Altii continua sa sustina asociatia de la distanta, din tara sau din strainatate. In noiembrie 2012, Asociatia Vira a inceput proiectul Rulment – atelier de educatie alternativa finantat de programul Raiffeisen Comunitati. In cadrul proiectului au fost realizate patru filme documentare si s-au scris patru eseuri despre Bârlad si oamenii lui. 16 elevi de la liceele din oras au participat la acest proiect, printre care si Elena Borcea. Filmele astfel realizate au fost proiectate si discutate la liceele din Barlad in cadrul saptamanii dedicate activitatilor educative extracurriculare si extrascolare (1-5 aprilie 2013).

Toata aceasta istorie care, iata, capata straluciri de paiete de la Cannes are  legatura cu scoala romaneasca. Dupa cum am vazut, nu e vorba aici despre o scoala anume care organizeaza vreo activitate cu scopul explicit de a dezvolta creativitatea, competentele de comunicare, de lucru in echipa, etc. Din fericire timpurile Cântarii României sunt duse. Scoala actioneaza ca partener, punand la dispozitia comunitatii resursa umana si cadrul institutional care permite valorizarea rezultatelor unui proiect pe care nu ea l-a initiat si nu ea il controleaza. Cu alte cuvinte, vedem aici cum functioneaza in mod concret mecanismele prin care invatarea transcede cadrul scolar si se focalizeaza pe elemente concrete de interes comunitar. Si mai trebuie sa adaugam inca un lucru important: timpul in care se produc schimbarile care permit aparitia unor asemenea mecanisme. Meritul realizatoarei filmului si al familiei ei este incontestabil. De asemenea si meritul celor care au initiat si promovat proiectul inceput acum sase luni. E insa greu de imaginat ca acest film ar fi existat fara entuziasmul si perseverenta unor tineri care, de peste 10 ani cauta diferite forme prin care sa inteleaga, sa se implice si schimbe societatea in care traiesc.

Am spus de multe ori in articolele mele ca nu putem vorbi despre sistem de educatie fara a face referire la factorul politic. De aceea, am sustinut si voi continua si pe viitor sa apar cu aceeasi convingere ca sistemul comunist de invatamant nu a fost unul bun pentru ca a fost sistemul de invatamant al unei dictaturi. Scoala insa e altceva pentru ca scoala a fost si este in primul rând a societatii. Si cum vedem in exemplul acesta, legatura dintre scoala si societate e mult mai complexa, nu a trecut si nu trece numai prin politica promovata la nivel de sistem.

In incheiere, cred ca e nevoie de inca o distinctie importanta pentru a-mi justifica increderea pe care o am in scoala româneasca. In linii generale, societatile evolueaza urmând principiul acumularii de capital. Nu ma refer acum la capitalul financiar, ci la cel simbolic, cultural, asa cum il defineste sociologul francez Pierre Bourdieu. E vorba despre ceea ce formeaza patrimoniul colectiv a ceea ce suntem intr-un anumit moment si pe care, prin scoala, in primul rand, il transmitem mai departe.

Comunismul, in primii sai ani mai ales, s-a bazat exact pe principiul opus, acela al distrugerii capitalului social si cultural anterior. Pentru a crea o noua ordine sociala, comunistii voiau schimbari radicale, nu aveau timp pentru evolutii. Societatea a fost bulversata in modul ei firesc de dezvoltare, prin acumulari succesive. Desi s-au produs schimbari sociale importante (reflectate mai ales in ceea ce numim astazi mentalitati care nu ne lasa sa evoluam), mecanismul dezvoltarii prin acumulare, chiar incetinit, nu a putut fi indepartat in totalitate. Scoala a jucat un rol important in acest proces. Una din dovezile ca lucrurile s-au intamplat astfel pot fi cei ca mine, care, prin ceea ce suntem astazi aratam ca nu ne-am topit intr-un chip fara forma, in ciuda faptului ca la varsta copilariei,  a adolescentei si a primelor studii universitare am trecut prin vâlvataia care trebuia sa produca omul nou, constructorul de maine (adica de azi !!!) al socialismului.

La caderea comunismului, principiul distrugerii de capital cultural, deja existent in memoria sociala romaneasca, dar intrat cumva in adormire, a fost reactivat. Din nou o lume diferita aparea la orizont. Pretul pe care am crezut ca trebuie sa-l platim pentru a o atinge era in primul rand distrugerea mostenirii comuniste, indiferent in ce consta ea. Intreaga societate a fost din nou puternic zdruncinata in valorile ei. Scoala a intrat cel mai tarziu in aceasta dinamica a distrugerii care a cuprins societatea romaneasca dupa 1989. As spune chiar ca nu rasturnarea comunismului a determinat in primul rand “alinierea” scolii cu celelalte institutii si valori care trebuiau schimbate din radacini, ci mai curand dezvoltarea noilor tehnologii ale comunicarii ce a accelerat fenomenele de globalizare sociala si culturala.

Exemplul pe care l-am dezvoltat in acest articol dovedeste ca suntem la inceputul unei alte perioade, in care isi fac loc timid noi forme de acumulare de capital social si cultural. Iar faptul ca scoala este prezenta in acest proces, cu un rol diferit de cel pe care l-ar fi avut in regimul politic trecut cred ca e o schimbare importanta care trebuie sa fie observata si incurajata. PS. Dedic acest articol unui prieten drag, care-si sarbatoreste mâine ziua de nastere. Desi stiu bine ca e unul dintre cei care nu mai au incredere ca transformarile din Romania vor lua-o vreodata pe calea cea buna, sper ca istorioara aceasta macar sa-i placa.

UPDATE

Doua familii, pe scurt, aceeasi Fabrica

Un comentariu recent primit de la unul din cititorii Contributors, d-l Constantin Cranganu, restituie povestea Fabricii din Barlad, intr-un alt timp, decat cel al filmului Elenei Borcea, adancindu-i insa semnificatiile. Reproduc mai jos atat sinopsisul filmului cat si comentariul d-lui Constantin Cranganu.

Câte familii din Bârlad isi vor mai fi împletit oare destinul cu cel al Fabricii ?

“Acest film este despre familia mea, in incercarea de a descoperi ce influenta a avutFabrica [Intreprinderea de Rulmenti Barlad] asupra ei. Numele Fabricii era o prezenta constanta in casa mea cand eram mica. In fiecare seara, tata venea de la Fabrica, de Craciun imi aducea bomboane de la Fabrica si mai stiam ca acolo el conducea o masina. Nu-mi aduc aminte cand am constientizat ca aceea era sursa de venit a familiei. Astazi, despre Fabrica mai vorbeste doar tata, uneori. Multe s-au schimbat. Mama lucrează în Italia pentru a ne intretine familia, iar tata si fratele meu locuiesc undeva la tara, unde tata lucreaza la primărie. Am vrut sa aflu de ce s-a ajuns aici si care este vina Fabricii. Am profitat de vizita mamei mele, de Sarbatori” (Elena Borcea).

” O poveste care m-a înduioșat și mi-a trezit nostalgii… Et in Arcadia ego 

Am intrat ca elev în clasa a V-a la Liceul Codreanu în 1963 și am absolvit (ca șef de promoție) în 1971. Opt ani în care am făcut de toate, și mai bune, și mai rele: am fost redactorul-șef al primei reviste a liceului („Debuturi și tradiții”), am condus primul cenaclu literar din școală, am publicat poezii, am câștigat olimpiade la matematică și la literatură, am trimis o scrisoare lui Max Bănuș la „Europa Liberă” după care am fost judecat public în fața colegilor și profesorilor mei și declarat dușman al tinerii „generații” ș.a.

Tatăl meu a lucrat și el la Fabrica de rulmenți de la inaugurarea ei în 1951 de către Gh. Gheorghiu-Dej (bârlădean și el) până la pensionare în 1987. Timp de 36 de ani a făcut mii, zeci de mii de lădițe de scânduri în care se expediau rulmenții. Toată familia mea a trăit de pe urma muncii tatei la Fabrică. Fără nici o exagerare, Fabrica a fost umbra zilnică, chiar dacă nevăzută, care mi-a însoțit copilăria și adolescența.

Nu știu ce conține filmul despre Fabrică și Bârlad care va fi prezentat la Cannes. Dar dacă închid ochii, pot vedea pe un ecran interior clădirea veche din 1886, „The Wall of Fame” din partea dreaptă a intrării, acolo unde, cu litere aurite, sunt în-mărmurite numele șefilor de promoție, celebrul pod al Pescăriei, nemurit de Victor Ion Popa în „Tache, Ianke și Cadâr”, Grădina Publică și altele, și altele… Et in Arcadia ego…” (Constantin Cranganu)

Preluat de pe: http://www.contributors.ro/administratie/educatie/de-ce-sa-mai-credem-in-scoala-romaneasca/

Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>