Destinul tragic al invatamantului superior românesc

Doua schimbari recente anuntate de guvernanti pentru invatamantul superior sunt cel putin contradictorii. Pe de o parte, guvernul doreste modificarea Art. 146 din Legea Educatiei astfel incat rectorul unei universitati sa nu mai poata anula pe cale administrativa un certificat sau o diploma de studii obtinuta prin mijloace frauduloase. Pentru aceasta, trebuie obligatoriu sa treaca prin instanta. Pe de alta parte insa, aceiasi guvernanti spun ca e nevoie ca universitatile sa-si asume “integral” responsabilitatea diplomelor pe care le emit, fara sa mai aiba nevoie de aprobarea Ministerului Educatiei.

Este evident ca in spatele primei schimbari se afla plagiatul primului ministru in timp ce prin a doua modificare se cauta o solutie la nenumaratele procese ale Ministerului cu absolventii de la unele universitati particulare care si-au castigat diplomele in instanta. Nici vorba de intarire a autonomiei universitare, responsabilitate institutionala sau orientare dupa un model academic prestigios ori altul, pentru a aminti doar cateva dintre justificarile vehiculate pentru aceste schimbari legislative.

Caci daca s-ar dori cu adevarat o responsabilizare institutionala a universitatilor atunci li s-ar da acestora, in acelasi timp, competenta de a emite diplome si toate mecanismele de a gestiona integral acest proces, inclusiv pe acela al retragerii unui titlu de studii, in conditiile in care se dovedeste ca a fost obtinut prin mijloace necinstite. Ca in orice stat de drept, dupa ce titlul respectiv a fost retras de institutia care l-a emis, persoana in cauza poate hotari daca se adreseaza sau nu justitiei. Si nu e vorba aici de o simpla problema de ordine a procedurilor, ci de un mecanism important pe baza caruia functioneaza autonomia universitara in tarile unde statul actioneaza in invatamantul superior de la distanta, prin intermediul evaluarii, si nu intr-un mod autoritarist, prin control, cum e cazul in România.

Pe termen mediu si lung continuarea unei gestiuni a sistemului de invatamant superior pe baze autoritariste poate avea cel putin doua efecte grave, intre care exista o relatie foarte stransa.

Prin asemenea schimbari legislative incoerente, universitatile sunt impiedicate sa se dezvolte pe plan institutional. Nu sunt lasate sa-si asume integral raspunderea pentru propriile activitati. Posibilitatea de a remedia o eroare prin mijloace institutionale e o componenta fundamentala a acestui proces de responsabilizare. Nu e vorba aici in primul rand de o persoana ori alta careia i s-ar retrage titlul academic obtinut pe nemerit, ci de toate consecintele pe care o decizie ca aceasta le-ar avea pentru institutia respectiva. In asemenea conditii, universitatea in cauza ar fi obligata sa ia masuri impotriva tuturor celor care, din diferite motive, au lasat sa se produca eroarea. Si ar mai fi obligata sa-si explice deciziile intr-un mod public.

Aceasta ultima afirmatie introduce al doilea efect pervers al unor asemenea masuri autoritariste. Este vorba despre perpetuarea si chiar accentuarea neincrederii sociale in institutiile de invatamant, indiferent de nivelul de referinta. Fara sa beneficieze de toate mecanismele institutionale prin care sa-si amelioreze continuu propria activitate, universitatile românesti au un handicap major in a castiga increderea unei societati deja foarte sceptice in ceea ce priveste utilitatea educatiei in general. In plus, neincrederea sociala devine si mai importanta daca adaugam si a doua schimbare preconizata, aceea ca titlurile academice sa fie emise doar de universitati, fara o aprobare a Ministerului. In aceste conditii guvernantii pot sa spuna: “universitatile sunt responsabile, noi le-am creat toate conditiile”. De partea cealalta, universitatile pot raspunde “nu putem retrage titluri academice obtinute fraudulos; noi vrem sa ne comportam responsabil, dar legislatia ne impiedica”. Efectul social al unui asemenea dialog nu poate fi decat cresterea neincrederii oamenilor in institutiile educative. Caci este bine stiut faptul ca universitatea este o referinta simbolica pentru intregul sistem de invatamant. Cand prestigiul social al acesteia este atins, toate institutiile educative sunt afectate. Daca se intampla si in universitate, atunci ce pretentie sa mai ai de la o biata scoala de cartier ?!

Pretutindeni in lume bugetele pentru educatie sunt astazi tot mai limitate. Or, fara bani, e foarte greu sa te mentii si sa te dezvolti intr-o lume unde cunoasterea a devenit cea mai importanta materie prima. Increderea in scoala, in universitate, in educatie este una din putinele resurse de care dispune o societate in timp de criza economica pentru a ramane optimista in privinta viitorului sau.

Un alt fapt bine stiut este acela ca nu exista retete prestabilite care sa conduca la mentinerea increderii sociale in institutiile educative. Sunt doar actiuni mai mult sau mai putin ferme de restabilire a acesteia in cazul in care apar incidente.

De exemplu, in Elvetia, la Universitatea din Geneva, a existat acum cativa ani o problema legata de folosirea incorecta a banilor publici de catre unii profesori de la Facultatea de Medicina. Acestia decontau participari la colocvii si de fapt foloseau banii pentru a merge in vacanta in locuri exotice. Rectoratul de la vremea respectiva a actionat confuz in primul moment cand a aflat de aceste lucruri. Situatia a capatat insa amploare in presa si risca sa afecteze reputatia institutiei. Universitatea si cantonul au trebuit sa o rezolve cat mai repede pentru a evita eventuale prejudicii de imagine. Astfel, in ceea ce priveste institutia universitara, masura principala a constat in demisia tuturor membrilor rectoratului si alegerea unui rectorat de tranzitie, pana in momentul cand trebuia sa se incheie mandatul acestuia. De partea cealalta, a cantonului, s-a decis instituirea unei comisii care sa investigheze faptele incriminate. Componenta comisiei si motivele care au stat la baza alegerii unuia ori a altuia dintre membrii sai au fost prezentate public. De asemenea raportul acestei comisii a fost facut public si explicat pe indelete in presa. S-a dovedit astfel ca faptele incriminate erau izolate, nu reprezentau o practica generalizata. Persoanele in cauza au fost sanctionate administrativ. Nu li s-a retras insa dreptul de a profesa. Si aceasta din consideratii economice in primul rand: pentru ca cei care, e drept, au folosit necorespunzator banii publici sa ajunga la nivelul de profesionalite la care se aflau in specialitatea lor, a fost investita deja o suma importanta de catre intreaga colectivitate. Indepartarea acestora din invatamant ar fi facut ca randamentul acestei investitii sa fie negativ. S-au luat insa masuri institutionale care sa faca mult mai dificila producerea unor asemenea fapte. Printre altele, controlul administrativ al decontarilor a devenit mult mai riguros decat era inainte.

Daca revenim in România din perspectiva acestui exemplu elvetian, nu putem sa nu observam maturitatea institutionala a Universitatii din Bucuresti in problema plagiatului primului ministru. Comisia de etica a universitatii, formata din persoane cu diferite orientari politice, inclusiv pro-PSD, cum bine s-a aratat in comentariile facute la vremea respectiva, a decis in unanimitate ca este vorba despre un plagiat. In plus, rectorul universitatii si reprezentantii acestei comisii au venit in fata presei pentru a-si explica decizia. Optiunea pentru un astfel de comportament a fost in acord cu asteptarile societatii românesti care are nevoie sa vada la televizor inainte de a incepe sa-si puna intrebarea daca sa creada sau nu. In Elvetia, nu exista, in general, asemenea asteptari, fiind preferate caile indirecte ale rapoartelor si prezentarilor detaliate in presa scrisa si pe internet, mai ales atunci cand este vorba despre institutii precum universitatile care se bucura de un respect social deosebit. In România insa, istoria recenta a facut ca lucrurile sa fie diferite. Iar Universitatea din Bucuresti stie foarte bine ca, spre deosebire de cea din Geneva, trebuie sa castige increderea sociala. De aceea a si a facut primul pas, intr-un context politic foarte tensionat ca cel din vara lui 2012. Pentru ca românii sa poata incepe sa spere ca existe institutii educative in care merita sa investeasca incredere, acest prim pas trebuia continuat in modul sau firesc: retragerea titlului de doctor incriminat, masuri institutionale transparente impotriva celor vinovati si masuri adecvate care sa previna ca asemenea fapte sa nu se mai produca. Un stat care-si doreste cu adevarat universitati puternice si responsabile social ar fi trebuit chiar sa-i ceara un asemenea comportament institutional, nu sa o impiedice. Nu stim care ar fi fost deciziile ulterioare ale Universitatii din Bucuresti in problema plagiatului primului ministru daca nu ar fi aparut tot felul de piedici din partea guvernantilor. Iar schimbarile legislative preconizate fac nici sa nu putem sti lucrul acesta inca o vreme indelungata de acum inainte.

Toata aceasta poveste imi aminteste o metafora folosita de un cunoscut sociolog estonian al educatiei, Voldemar Tomusk, pentru a vorbi despre problemele invatamantului superior din fostele tari comuniste. Este vorba despre triunghiul format de uriasii rosii, piticii albi si gaurile negre. In cazul nostru, gaura neagra e neincrederea românilor in educatie. Piticii albi, care-i reprezinta pe cei care mai cred in institutiile de invatamant, fac cum pot mai bine pentru a se indeparta de gaura neagra. Uriasii rosii insa nu scapa nicio ocazie de a-i impinge inapoi, pe buza prapastiei. Ca in orice poveste, sfarsitul nu poate fi decat unul pozitiv: piticii albi vor invinge candva. Parafrazand o cunoscuta fraza biblica, românii vor ajunge sa fie constienti de faptul ca daca educatie nu e, atunci nimic nu e.

Deocamdata insa ne aflam destul de departe de un deznodamant fericit. Iar schimbari legislative ca cele despre care am vorbit in acest articol indeparteaza si mai mult un asemenea final. Caci ceea ce se intampla astazi pare sa confirme mai curand vorbele unui filosof francez, Jean Baudrillard, care spunea ca : “un comunism care se dizolva de la sine e un comunism de succes”. Nici macar comunismul nu a reusit in Romania, caci modul autoritarist de control al invatamantului superior specific regimului politic trecut nu numai ca nu se dizolva, ci, iata, imbraca chiar haine noi. Deocamdata.

Referinte:

Jean BAUDRILLARD : L’illusion de la fin ou la grève des événements, Paris, Éditions Galilée, coll. L’Espace critique, 1992, 171 p.

Voldemar TOMUSK : Conflict and interaction in central and East European higher education: The triangle of red giants, white dwarfs and black holes, Tertiary Education and Management, 1997, 3:3, 249-257.

 

Preluat de pe: http://www.contributors.ro/administratie/educatie/destinul-tragic-al-invatamantului-superior-romanesc/

Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>