Gânduri despre plagiat

Majoritatea românilor au descoperit plagiatul doar cand era gata ambalat pentru lupta politica. Discutiile despre plagiat au capatat o oarecare intensitate numai dupa ce a aparut un ilustru plagiator. Cu un simplu ministru ca Mircea Beuran in rol principal, plagiatul s-a stins repede din discursul public. Am avut nevoie de un prim-ministru plagiator ca sa ne trezim si sa facem putina valva. Si nu e nicio problema daca adormim iarasi, caci ne va suna fara indoiala ceasul desteptator prin 2020, dupa ce altii ne vor arata din nou cu degetul pentru ca ne-am ales un presedinte plagiator.

Plagiatul a existat insa si inainte de Victor Ponta. Chiar cu mult inainte, dupa cum arata in cartile lor  autori ca Alexandru Dobrescu (2007)* sau Pavel Balmuş si Dan C. Mihailescu (2004)**.

In tarile române, incepe sa se vorbeasca despre plagiat prin 1840 cand Ioan Penescu, traducator, publicist si editor cerea, in prefata unei traduceri din limba franceza (Hoţie din ideile unuia din visurile lui de J.Lebrun, apărută la Brăila în 1840) ca autorii sa nu-si insuseasca ideile altora fara a le mentiona sursele:

„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ (Ioan Penescu – Catra autori) ***

Un plagiat celebru de la sfarsitul secolului al XIX-lea este cel al lui Constantin N. Hamangiu, jurist român, membru de onoare (din 1930) al Academiei Române. In  1893, acesta a plagiat in teza de licenta ce avea ca subiect tocmai proprietatea literara si artistica:

“Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia…, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat.” (Alexandru Dobrescu)

Daca se va gasi cineva (de preferat, un specialist in stiinte juridice) sa vrea sa confirme vreodata printr-o cercetare aprofundata acest plagiat al lui Constantin N. Hamangiu, atunci vom putea vedea in acesta unul dintre cei mai vechi inaintasi ai primului-ministru de astazi.

Caci si in materie de istorie a plagiatului ca si in cotidianul acestuia exista dispute de idei. De exemplu, Ion Simut*** ii reproseaza lui Alexandru Dobrescu faptul ca nu face altceva decat sa colecţioneaze si sa sistematizeze “cazuri semnalate în dezbaterile academice sau în publicistica vremii, pe care le cercetează din nou, dând o rezolvare sau un verdict”. Ba chiar acelasi Ion Simut ii recomanda autorului “Corsarilor mintii” sa se vindece de maladia de a vedea pretutindeni plagiate “scriind o istorie a originalităţii, mult mai grea şi mai copleşitoare, care îl va scoate din mizantropie”.

Asemenea detalii scot in evidenta limitele abordarii istorice a plagiatului vazut din perspectiva plagiatorilor care, iata, poate fi convertita foarte greu in instrument de actiune sociala impotriva hotiei intelectuale. Mult mai utila pe plan social ar fi, cred eu, o istorie a modului in care, in diferitele epoci s-a luptat contra plagiatului.

Istoria plagiatorilor demobilizeaza si produce discursul deznadajuit al sortii necrutatoare. De aceea, ca sa echilibram balanta, ne-ar trebui o  istorie a ideilor si structurilor sociale care, de-a lungul vremii s-au opus plagiatului si plagiatorilor. Si tot daca am dori sa initiem in cotidian actiuni durabile contra plagiatului ar fi nevoie sa incepem sa construim o cultura anti-plagiat, nesubordonata politic. Acesta e lucrul cel mai dificil de facut intr-o lume care sufera destul de mult de ceea ce as numi “sindromul focului de paie”, unde populismul ieftin sustinut cel mai adesea printr-un limbaj tot mai agresiv, inabusa gandirea originala si schilodeste argumentele, transformandu-le in prefabricate pentru manele.

Dorind sa inteleg care sunt mijloacele imaginate de alte culturi pentru a vorbi despre plagiat intr-un mod care depaseste spatiul restrans al specialistilor dintr-un anumit domeniu, am gasit doua exemple interesante pe care le voi prezenta pe scurt in cele ce urmeaza. Ambele exemple provin din cultura franceza si fac referire la productii relativ recente.

Primul e o piesa de teatru, apartinand dramaturgului francez contemporan Jan Fabre si intitulata Le Roi du plagiat (2004) *****. Folosind instrumentele artei dramatice, autorul isi pune cititorii si spectatorii in fata aceleiasi problematici a frontierei neclare dintre plagiat si originalitate, despre care am vorbit mai sus.

Pentru a-si indeplini dorinta de umanizare, un inger se foloseste de creierele a patru “Stein” (pietre in germana): Einstein, Gertrud Stein, Wittgenstein si Frankenstein. E doar prima etapa a devenirii sale, caci, vrand sa aprofundeze conditia umana, ingerul doreste sa ajunga actor. Ce inseamna autenticitate in jocul actorului ? Ce este imitatia ? Ce este plagiatul ? In cele din urma insa, tentativa ingerului de a deveni om esueaza iar Dumnezeu ii cere acestuia sa revina la starea initiala.  Ingerul apare condamnat definitiv la  originalitate radicala, iar omenescul la imitatie.

Exemplul acesta ne arata ca tema plagiatului poate capata interpretari artistice originale. Folosindu-ne in mod inteligent de arta, ne putem asigura distanta necesara pentru a putea gandi si vorbi despre plagiat intr-un mod mult mai putin tensionat decat o facem daca-l abordam cu instrumentele realitatii sociale si politice. De asemenea, tema plagiatului in literatura, care “a sedus” si alti autori ca Pascal Bruckner ( Les Voleurs de beauté) sau Jacques Chessex (L’Imitation), ar putea fi abordata in programele de invatamant.

Al doilea exemplu la care vreau sa ma opresc este al profesoarei de la Universitatea din Tours, Hélène Maurel-Indart, specialista recunoscuta pe plan stiintific in materie de plagiat si contrafaceri literare. Autoare a mai multor lucrari si articole despre de plagiat (prima fiind publicata in 1999), destinate in special lumii stiintifice, aceasta alege, in ultima sa carte, din ianuarie 2013, sa se adreseze unui public mai larg. In Petite enquête sur le plagiaire sans scrupule****** autoarea imbraca haina comisarului insarcinat cu anchete stiintifice din binecunoscutele serii cu Experti. Investigheaza pe indelete fiecare “crima” de plagiat, fara a lasa sa-i scape vreun detaliu. Se intereseaza asupra mobilului plagiatului a martorilor si complicilor, a modului de operare si a sistemului de aparare construit de plagiator. In demersul sau, se foloseste atat de exemple din literatura cat si din cotidianul cultural, stiintific si politic.

Lucrul care mi se pare cel mai important de retinut din aceste doua ilustrari ale modului cum alte culturi se exprima despre plagiat este diversitatea registrelor in care poate fi abordata aceasta problematica. Plagiatul nu se discuta in spatiul public numai pornind de la legi si plagiatori celebri, de ieri si de azi. O cultura durabila impotriva plagiatului se construieste folosindu-se instrumente adaptate celor carora vrem sa ne adresam. Primii chemati sa imagineze si sa promoveze asemenea instrumente de dialog sociocultural in materie de plagiat sunt intelectualii angajati in probleme de interes public.

Fractura produsa de caderea comunismului ne-a lipsit, din pacate, de asemenea intelectuali. Caci pana in 1989, dizidentii erau cei care exprimau aspiratia legitima de libertate a romanilor. Ca sa faca acest lucru, nu foloseau doar articole si carti, ci mijloace mult mai diverse  prin care cuvantul lor sa ajunga la cat mai multi romani (cum erau, de exemplu, pozitiile exprimate la diferite radiouri straine).

Caderea regimului comunist din 1989 i-a adus pe acesti intelectuali dizidenti in prim-planul vietii publice. Lupta clandestina contra comunismului a iesit la lumina, dar esentialmente ea nu s-a schimbat. Stim cu totii ca mentalitatile comuniste persista inca si e nevoie ca lucrul acesta sa fie aratat in permanenta.

Insa nu putem subordona toate problemele noastre sociale acestei lupte contra comunismului, oricat de legitima ar fi ea. Societatea in care traim astazi e mult mai complexa decat cea dinainte de 1989, cand albul si negrul erau mai usor de distins. De aceea e nevoie de intelectuali capabili in primul rand sa inteleaga aceasta schimbare importanta si sa puna bazele unei altfel de legaturi cu romanii si problemele lor, facandu-se acceptati de acestia, fara a fi nevoie pentru aceasta sa nege lupta celor care prefera sa continue angajamentul social in  “mod dizident”.

* Alexandru Dobrescu (2007). Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la romani I, Ed. Emolis.

** Pavel Balmuş & Dan C. Miha︣ilescu (2004). Plagiatul la români. Ed. ARC.

*** http://www.crispedia.ro/Ioan_Penescu

**** http://www.romlit.ro/plagiatul_universal

***** http://unfauteuilpourlorchestre.com/le-roi-du-plagiat-deuxieme-volet-de-la-trilogie-jan-fabre-a-chaillot/

****** http://www.leoscheer.com/spip.php?article2344

 

 

Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>