Gustul amarui al orei de religie

 

 

Ora de religie pare a produce mai multe valuri in mediul virtual decât in cel real unde aproape 90% dintre elevi ramân la ora de religie de buna voie si cu cerere semnata de ei si/sau de parinti. Cum explicam acest lucru ?  Sunt intr-adevar românii atât de religiosi ? A fost campania publicitara BOR o lovitura de imagine cu adevarat puternica ?

Pentru moment Biserica ortodoxa româna poate sa se felicite pentru victorie. Este insa o victorie  à la Pyrrhus , obtinuta cu pierderi importante pe planul valorilor religioase. Câte înscrieri din acestea 90% nu s-ar fi concretizat daca BOR nu intra in campanie si-i lasa pe oameni sa hotarasca potrivit credintei, sufletului si mintii fiecaruia dintre ei ? Cât ar fi castigat ortodoxia autentica daca 90% dintre elevi ar fi ramas la ora de religie fara proptele mediatice ?

Tot o victorie à la Pyrrhus este si daca privim din perspectiva scolii. Desi s-au produs discursuri despre ore, discipline scolare, elevi, parinti, etc., nu a fost decât prea putin vorba despre scoala si dispozitivele invatare în care situam educatia religioasa.

Cum vrem sa arate scoala la care ne trimitem copiii ?

Vrem o scoala moderna, in care toti copiii sa se simta bine si sa aiba sanse egale de reusita in viata ? Daca da, atunci ar trebui sa vedem in ce masura monopolul predarii confesionale a religiei in scoli corespunde  acestor obiective.

Vrem o scoala închisa într-un traditionalism de început de secol XX ( !!!) pentru ca predarea exclusiv confesionala a religiei sa isi aiba locul sau ? Daca da, atunci ar trebui sa ne concentram discutia asupra modului cum o asemenea scoala raspunde cerintelor unei societati tot mai deschise si mobile.

Publicat în Controverse, Fara categorie | Lasă un comentariu

Din Cronica trimestrială. România

Mic portret al dlui Victor Viorel Ponta, încă prim ministru

  În ciuda scorului impresionant al PSD și al aliaților săi, 37,6 %, la alegerile europene din 25 mai trecut, la care absenteismul a bătut recordul, viitorul prezidențial al plagiatorului Victor Viorel Ponta, iertați-mi vă rog eufemismul, nu este chiar aproape de certitudinea reușitei în lupta pentru Cotroceni. Îmi cer iertare pentru eufemism deoarece hoția intelectuală este departe de a fi singurul defect major al catastrofalului nostru prim ministru actual. Toate acțiunle sale poartă o pecete foarte lizibilă. Deși adânc intrat în perioada tranziției, dsa este sub imperiul comunismlui ceaușist. Mentorii săi, Ion Iliescu, Adrian Năstase, și sigur alții cu același profil, l-au formatat potrivit propriilor lor personalități. Firește că și caracterul și etica cu care s-a născut, au jucat un rol. Rusotropismul de care a dat dovadă, zvâcnirea sa către China, obiceiul său de inventa, de a minți și de a defăima-insulta, de a se contrazice de la o zi la alta, o dovedesc din plin.

    Să afirme despre Patapievici și Mihăieș, că sunt fasciști, dincolo de o curată ticăloșie care ar trebui pedepsită penal, afirmația este o probă absolut convingătoare a unui intelect și a unei morale rămase în stadiul embrionar. De fascism, apropiat, dacă nu chiar lipit, ca și de comunism, de fapt atât de apropiate, este dsa, dnii Patapievici și Mihăieș sunt de departe doi intelectuali de primă dimensiune, sigur printre primii ai României. De altfel, ”intelectualii lui Băsescu” nu pot fi decât fasciști, nu ?

    Să afirme că a votat la dreapta mai mult decât la stânga, să admită că USL a murit, după ce multă vreme a afirmat că acesta încă trăiește, să caute în urma alegerilor europene, un alt aliat în persoana lui Dan Diaconescu, un personaj care-i seamănă aproape leit, și multe alte gafe, alt eufemism, ar trebui să-i îngrozească pe viitorii alegători. Din păcate, această afirmație are puține șanse de a se materializa. (Întrebare auxiliară: la ce s-o fi gândit Ion Iliescu, dar nu numai el, când l-a auzit pe ”cârlan” că nu l-a votat ?).

    Inventarul gafelor, prostiilor și ticăloșiilor primului ministru est neîncăpător. Doar câteva exemple.
Mutarea cabinetului dsale de la Palatul Victoria într-un bunker al Ministerului Apărării, ca urmare a dezvăluirii întrevederii sale cu un baron corupt, iertați pleonasmul. Complicitatea unor demnitari sub anchetă, și apărarea lor publică, cum ar fi Liviu Dragnea, Radu Mazăre, printre mulți alții. Complicitatea dintre Guvernul Ponta și baronii locali este dovedită de pasajul următor, publicat de Andreea Udrea în Evenimentul Zilei din 16 aprilie trecut: Controlul pe care baronii locali ai PSD îl exercită asupra liderilor de la Centru a fost vizibilă și la președintele Consiliului Județean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu. În urmă cu câteva săptămâni, acesta amenința că, dacă va ajunge să fie ridicat de procurori, va trage după el tot judeţul. Iată ce declara acesta: „Nu o să pic doar eu ca prostul, vă iau pe toți după mine ! Pe toți ! Până și pe procurorii care m-au scos până acum ! Mă duc eu, trag tot județul după mine, și Bucureștiul, ne ducem cu toții la mititica !”.

    Să nu uităm nici palinodiile privind candidatura sa la prezidențiale; când el, când alții, cum ar fi primarul capitalei Sorin Oprescu, Mugur Isărescu, mai nou Mircea Diaconu, un europarlamentar ilegal, găsit neeligibil de Biroul Electoral Central. Etc.
Alianța dintre PDL și PNL est un prim pas spre unificarea dreptei, condiția esențială și de neînlocuit a unei posibile victorii în apropiatele alegeri prezidențiale. Este ceea ce îl terorizează pe dl Ponta. Sperăm ca această primă bună idee să continue cu asocierea celorlalte partide de dreapta, PMP și celelalte. Retragerea lui Crin Antonescu, un personaj nociv, clarifică într-un fel peisajul alegerilor. Contează, firește, adunarea cât mai multor procente electorale, dar și ideea că dreapta reușește, în ciuda intereselor fiecărui partid, să se gândească la viitorul țării. Orgoliile personale și interesele de partid ar trebui să dispară, miza este prea mare pentru a fi neglijată.

Europa

    Despre dezastrul economic al Franței nu se spune totul. Presa franceză, în proporție de peste 90%, aservită stângii, dar și supusă corectitudinii politice, ezită să pună totul pe tapet. De ici, de colo, se mai află câte ceva, în majoritate de la presa zisă ”reacționară”, ieșită de sub influența gândirii unice, prea rar de la presa majoritară. Un șomaj record de peste trei milioane și jumătate de indivizi, care crește în fiecare lună grație unor măsuri ”anticapitaliste” și antieconomice, o imigrație înfloritoare, inclusiv cea ilegală, încurajate de o legislație perimată și de o ideologie răsuflată, o delocalizare a industriei, o pierdere progresivă a identității naționale, datorată imigrației, celei musulmane în primul rând, un rasism crescând împotriva albilor în cartierele dominate de imigranți, nu numai în Franța, dar și alte multe disfuncțiuni accelerează decadența civilizației occidentale, deocamdată în Vest Europei. Această situație se aseamănă cu povestea broaștei care pusă la fiert în apă rece nu realizează ce o așteaptă. Și-a dat seama când apa începea să fiarbă, adică prea târziu. Broaștele principale sunt politicienii de stânga și de dreapta care refuză să vadă realitatea.

Firește, cea mai gravă consecință este dispariția identităților naționale europene. Denatalitatea popoarelor europene, imigrația masivă a musulmanilor, în unele zone aceasta atingând 80%, nu fac decât să ducă la dispariția ideii de națiune, în cele din urmă la dispariția națiunilor. Noțiunea de naționalism, asociată cu fascismul, cu antisemitismul și considerată reacționară, a devenit o insultă. În Franța,sintagma Français de souche, adică ”francez neaoș” s-a transformat și ea în vină, în insultă. De ce ? Principala vinovată a aceste derive este ideologia de stânga, internaționalistă, antinațională, antireligioasă, antimorală și împotriva dreptei, oricare ar fi ea, imigraționistă fără limite și egalitaristă. Pentru ea imigrația este ”marea șansă” a Occidentului, deci trebuie să făcut totul pentru a o favoriza, pentru a o discrimina pozitiv, inclusiv prin negarea tradițiilor și a identităților naționale, fără de care o națiune va înceta să mai existe, indiferent de prețul plătit. Franța, o țară laică și republicană, cheltuie sume mari pentru construirea de moschei și tolerează poligamismul, pe care în plus îl subvenționează, știind bine ce face.

    Anumite cercetări și date sociologice arată că după câțiva ani, nu foarte mulți, de natalitate deficientă, o civilizație inundată de o imigrație necontrolată, nu mai poate continua să existe. Este ceea ce se petrece azi în multe țări europene. Un pseudoumanism ideologic este pe cale de a distruge o civilizație milenară. Vina nu este a imigranților, ci a ideologiei și a inconștienței politicienilor, de stânga, dar și de dreapta, care, împreună, au pus Europa pe acest făgaș. Se pare că Nicolas Sarkozy va reveni pe scena politică. Este o certitudine că din punct de vedere economic, este net mai eficient decât jalnicul François Hollande. Dar să nu uităm că efectele actuale ale imigrației în Franța se datorează în egală măsură și dreptei, adică și lui Sarkozy. Este greu de imaginat că un nou președinte francez, fie el de dreapta, va îndrăzni să ia poziție în problema efectelor economice și sociale ale emigrației masive și a opririi acesteia, din ce în ce mai pretențioasă, atitudine încurajată de puterile care s-au succedat la putere.

  Toate acestea au dus la rezultatele deranjante ale recentelor alegerilor parlamentare din Uniunea Europeană. Extrema dreaptă, zis populistă, euroscepticii au câștigat scrutinul în multe din țările Europei de Vest. Toată presa îi insultă, îi lasă pradă urii generale, fără să analizeze cauzele reale care au dus la acest rezultat, care riscă să producă alte efecte electorale asemănătoare.

    După crimele lui Mohamed Merah, și ale altora din Marea Britanie, recentul atentat de la Bruxelles este și el o nouă dovadă a pericolului terorist al imigrației fără limită și a laxismului social și juridic al autorităților. Mii de islamiști europeni, de origină arabă, naturalizați sau chiar europeni neaoși (de souche), iau parte la războiul din Siria, de partea djhihadiștilor cu capul plin de antisemitism și de ură împotriva Occidentului. Se întorc acasă, devenind niște potențiali teroriști intra muros, greu de supravegheat. Fiind considerați de clasa politică și de presa corectă politic drept lupi singuratici, fără nicio legătură cu islamizarea accelerată a Europei. Astfel, cauzele convertirii lor sunt departe de a fi corect evaluate. Imigrația necontrolată, educația deficitară, laxismul justiției sunt printre cauzele principale ale prezenței acestei săbii a lui Damocles deasupra capului occidentalilor.

(Preluare din Căminul românesc, ed. iunie 2014)

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu

Privatizarea culturala si privatizarea politica a intelectualului român

Proclamând, în 1987, sfârsitul “intelectualului public” in Statele Unite, Jacoby arata cum s-a transformat acesta   într-un “intelectual privat” sau altfel spus, intr-un expert ori tehnician. Motivele acestei schimbari sunt mai putin legate de preferintele cititorilor preocupati de probleme sociale si politice si mai mult de constrângerile institutionale din universitatile americane.

Deveniti “intelectuali privati“, profesorii americani “calatoresc cu un curriculum vitae si cu cartile de vizita“, spune Jacoby. Preocuparile lor principale sunt legate de stabilitatea postului si titularizare. “Privatizarea” intelectualului despre care vorbeste Jacoby are astfel in primul rând cauze economice.

Dialogul pe care H.R. Patapievici l-a avut cu cititorii in Contributors.ro arata ca “intelectualul privat” a ajuns cu bine si in Romania. Spre deosebire de intelectualul american, privatizarea intelectualului român, asa cum apare in textul si comentariile lui H.R. Patapievici, pare a avea in primul rând cauze culturale si politice, nu economice.

intelectual

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/J’accuse%E2%80%A6!

H.R. Patapievici vrea sa fie instaurata o “piata culturala”, nu libera însa, cum sunt pietele dupa stirea mea,  ci una controlata de “specificul national”.

Este foarte curioasa aceasta solicitare din partea unei persoane care doreste sa fie considerata adepta a modernitatii si a occidentalizarii in cultura. Pot sa inteleg insa apelul sau din perspectiva unui interes de clasa. E un mod prin care el si cei care sunt ca dânsul ar putea sa-si asigure exclusivitatea. Caci e o diferenta enorma intre a fi primul pe o piata ale carei mecanisme se stabilesc prin libera concurenta si a fi primul undeva unde tu esti cel care controleaza regulile.

Pentru propriul ego e important, poate, sa fii primul undeva, dar pentru cultura româna o asemenea privatizare din partea intelectualilor ar fi dezastruoasa, mai ales intr-o societate a interdependentelor si a dialogului ca cea in care traim astazi. Nu spun ca nu e nevoie sa discutam despre specific national in cultura româna. Da, ar trebui sa discutam,  dar intr-un  mod  deschis catre lume, intercultural,  nu refugiindu-ne in modelele interbelice cum ne propune “piata” lui H.R. Patapievici.

Intelectualul modern si responsabil fata de ai sai ar trebui nu sa-i întoarca mereu catre trecut, ci, dimpotriva, sa le insoteasca desprinderea de modele. Istoria culturala a neamului e un sprijin important pentru o desprindere reusita, nu un scop in sine, asa cum apare la H.R. Patapievici (pentru care, ca sa existi pe plan cultural, trebuie sa te inscrii intr-un tipar anume, bine identificat si controlat prin “specificul national”).

Aspectul cel mai supararator din acest dialog cu cititorii a lui H.R. Patapievici se refera insa la legitimarea privatizarii politice a intelectualului. Este bine stiut faptul ca modernitatea se intemeiaza pe doua principii fundamentale. Primul e de natura instrumentala. Acestuia îi corespunde reprezentarea unui individ independent, egoist (in sens economic), capabil sa-si identifice si sa-si urmareasca îndeplinirea propriilor interese. Al doilea principiu este de natura critica.  Ne întâlnim aici cu reprezentarea unui individ autonom, emancipat, care reprezinta in linii generale tipul ideal de cetatean democrat.

Intelectualul angajat pentru neamul sau (caci altfel cum sa aperi “specificul national”?) ar fi cel care pune mai presus de toate acest din urma principiu: isi foloseste inteligenta sociala si reflectia critica pentru a apara valori fundamentale.

Ce fel de intelectual angajat mai poti fi atunci când te pui direct in umbra puterii in modul cum o face H. R. Patapievici in momentul când, raspunzând unor întrebari, afirma urmatoarele:

Singurul politician care a incercat o apropiere de intelectuali a fost Traian Basescu. A platit scump pentru asta. Toti intelectualii care au intrat in politica au fost treptat expulzati din politica. Sistemul politic romanesc de acum, care il continua pe cel fost comunist, nu incorporeaza componenta intelectuala. E o componenta imiscibila. Era miscibila in Romania de dinainte de comunisti“.

Unde e spiritul critic al celui pentru care neamul din care face parte ar trebui sa se afle inaintea oricaror politicieni efemeri, de astazi si de ieri ?

Sa ne intelegem, nu pun in discutie faptul ca Traian Basescu a manifestat intelegere fata de intelectuali. Poate ca da. Nu discutam nici câta intelegere a fost pentru unii si câta pentru altii. Sa spunem ca a fost. Traian Basescu insa e un om politic, iar orice gest face are in spate scopul de a castiga voturi.

“Intelectualul critic” nu e “critic” pentru ca mai “critica” din când in când vreun om politic. “Intelectualul critic” e acela care isi asigura in orice moment neutralitatea si legitimitatea criticii sale tinându-se la distanta fata de orice instrumentalizare politica. Chiar adevarata, o asemenea preocupare a lui Traian Basescu nu poate fi adusa in discutie publica de un intelectual care se vrea critic si angajat deoarece produce o confuzie grava de rol. Nu mai intelegem nimic: functioneaza in mod critic sau in mod instrumental ?

Diferitele privatizari ale intelectualilor români, culturala, politica, economica (despre care va fi vorba intr-un alt articol) sunt printre cauzele principale ale lipsei de coeziune sociala si de proiect educativ de astazi.

Avem nevoie urgenta de nationalizare si internationalizare democratica a intelectualilor români! Mai trebuie gasiti doar oamenii dispusi sa se desprinda din diferitele cutii cu instrumente pentru a identifica si sustine public valori si principii ale tuturor.

Russell Jacoby, The Last Intellectuals: American Culture in the Age of Academe, New York: Basic Books, 1987.

http://www.contributors.ro/cultura/intalnire-cu-horia-roman-patapievici-despre-situatia-culturii-romane/

Publicat în Arhiva, Fara categorie | Lasă un comentariu