Târgurile de universități. Comercializarea și masificarea studiului în străinătate

Toamna este un bun anotimp pentru târguri. Până pe 14 octombrie, la Paris poți cumpăra un automobil. Vine la rând apoi Mondial de l’alimentation, unde sunt asteptati 6000 de expozanti din 100 de tari. Zilele acestea și in România au loc târguri. Se promovează și se vând universități. Si nu de oricare, doar dintre cele mai “mari”.

World Education University Fair ne promite că “cele mai apreciate universități europene vin acum la tine in oraș”. “Acum” înseamnă între 13 si 14 octombrie. Orașul gazdă este București. Un alt târg, tot de educație superioară, The Romanian International University Fair, va avea loc la București (20-21 octombrie) și Cluj-Napoca (23 octombrie).

Primul semn distinctiv al acestor două târguri de universități este folosirea limbii engleze ca argument de marketing. După aceea vin numele universităților străine însoțit, după caz, de locul ocupat de acestea în topurile mondiale, numărul instituțiilor participante și publicitatea pe care și-o fac cei care organizează respectivele târguri.

Intr-un articol publicat in International Higher Education, un cunoscut cercetător american din domeniul învățământului superior, Philip G. Altbach, atrage atenția asupra unui fenomen care devine tot mai important în lumea de azi : masificarea învățământului superior internațional. Daca în 1981, erau 912 300 de studenți mobili pe plan internațional, treizeci de ani mai tarziu, numărul lor s-a triplat cel putin. Pentru a-și alege unde să studieze in străinatate, înainte de era Internetului, cei interesați scriau direct universităților și se documentau în centrele din ambasade. Existența războiului rece și a legăturilor neocoloniale făceau ca marile puteri in domeniul învățământului universitar să aibă un interes în finanțarea unor astfel de centre de informare. Acum însă, totul s-a schimbat. Învățământul superior a devenit o afacere de succes care privește în jur de 3 milioane de studenți. Potrivit lui Altbach (2011), în Statele Unite există 671 000 de studenți străini, ceea ce înseamnă 21% din procentul total. Acești studenți contribuie cu mai mult de 17,65 de miliarde de dolari la economia Statelor Unite.

Vorbim de aceea despre comercializarea studiului in străinătate. Dintr-un fenomen elitist, unde studenții proveneau, în general, din familii cu un anumit nivel cultural, studiul in străinatate a devenit un fenomen de masa. Noii studenți internaționali vin acum din familii cu orizonturi culturale mult mai diverse. Pe plan financiar, sunt de asemenea modificări importante. Inainte, învățământul superior internațional era finanțat în cea mai mare parte prin burse, in timp ce acum studenții si familiile acestora sunt in special cei care suporta costurile de formare. Marile puteri in materie de învățământ superior s-au organizat sau sunt în plin proces de tranziție către comercializarea formării superioare internaționale. Astfel, Australia a inființat o agenție de plasament a studenților (IDP Agency) a carei misiune este de a crește exportul de învățământ superior. Statele Unite si Marea Britanie se organizează de asemenea in aceeași direcție. In cursa pentru studenții străini se află și alte state , în special dintre cele unde învățământul superior în limba engleză este foarte dezvoltat, cum ar fi, de exemplu, Olanda sau Danemarca.

Ca în orice afacere, informația este de aur. Daca in anii ’80 aceasta facea obiectul unei difuzări publice și validate, de stat și/sau de universitățile înseși, acum acest lucru se realizează prin intermediul Internetului și al agenților de recrutare a studenților, așa-numitii “third-party recruiters” (plătiți fie de studenți, fie de universități, fie de ambii, cel mai adesea sub forma unui procent din taxa de scolarizare) . Pentru Altbach (2011), aceste moduri de difuzare a informației pun două probleme importante. Prima constă în lipsa de transparență a site-urilor web: există multa informație falsă care e vehiculată prin intermediul Internetului. Cea de-a doua se referă la aspectele etice ale noii profesii de recrutor de studenți. Acesti agenți nu au incă standarde profesionale clare. Nu beneficiază de asociatii profesionale care să le controleze activitatea și formarea. In Statele Unite există o asociație care-i accepta fără niciun fel de condiții (NAFSA – Association of International Educators) in timp ce alte două, cel puțin (American Association of Collegiate Registrars si Admissions Officers) exprimă rezerve importante. Demersurile de creare a unei noi asociații profesionale care s-ar părea că-i vizeaza în mod special pe acești recrutori de studenți sunt astăzi in curs. Este vorba despre International Recruitment Council. Dacă in Statele Unite, țară cu tradiție în această privință, mecanismul regulator al pieții învățământului superior, reprezentat de asociatiile profesionale, este abia pe cale de elaborare, în alte țări deficitul este mult mai mare. In plus, reglementările învățământului superior internațional nu sunt problema unui singur stat, ci una mondială.

Intorcându-ne acum la România și problemele ei, nu putem să nu constatăm efectele masificării și comercializării învățământului superior. Ca să intelegem mai bine cum stau lucrurile, trebuie să ne amintim istoria recentă a învățământului superior românesc. In anii 1990, după căderea comunismului, am asistat la o explozie, la nivel național, a cererii de învățământ superior. Au apărut astfel universitățile private și, în universitățile publice, s-a renunțat la limitarea accesului, introducandu-se forme mixte de finanțare, public-privat. Acestea s-au produs pe fondul unei legislații extrem de permisive în materie de învățământ superior. Efectele acestor transformari le resimțim încă și astăzi.

Pentru ca să începem să înțelegem ce înseamnă masificarea studiului în străinatate, trebuie să facem un efort de imaginație și să vedem transformările de la începutul anilor ’90 la o altă scală: de la una națională, la una mondială. Pe fondul a numeroase reforme educative eșuate și a incapacității statului român de a stabili strategii viabile de dezvoltare a educației, în România, a început să se facă simțită din ce in ce mai mult presiunea studiului în străinătate. Asa cum, în anii 1990, numeroase familii au fost gata să facă eforturi financiare importante și să-și trimită copiii să studieze într-o universitate (indiferent care, o diplomă să fie), acum există din ce in ce mai mulți români ce caută soluții ca cei tineri să poată pleca în străinatate să studieze. Ca și în anii 1990, lipsește informația corectă, validată de autorități. Ca și atunci, există, la nivel mondial de data aceasta, institutii universitare care s-au adaptat foarte bine noilor condiții. Dacă la inceputul anilor 1990, când vorbim despre masificarea învățământului superior la nivel national, au apărut noi universități și noi forme de finanțare, acum, când ne confruntăm cu evoluția tot mai accelerata a aceluiași fenomen, dintr-o perspectiva internațională însă, impactul numărului de ordine într-un clasament internațional este indiscutabil. Să mai adăugăm și programele de formare în limba engleză care reprezintă un argument important de vânzare a unei formări universitare.

Din perspectiva României, țară preponderent exportatoare de studenți, nu se poate pune problema interzicerii comercializării și masificării studiului în străinătate. Târgurile de universități își au legitimitatea lor deoarece vin să acopere un vid de informație tot mai cerută de un public destul de divers. E legea pieții. Pentru ca aceasta piață să funcționeze corespunzator, este nevoie însă de un cadru transparent si nepărtinitor de difuzare a informației. Discuțiile din învățământul superior american legate de “third-party recruiters” confirmă acest lucru. In mediul economic, câte cazuri de concurență neloaială sunt prin tribunale ? Să fim atât de naivi încât să credem că nu există concurență neloaială în învățământul superior, mai ales la nivel internațional ? Cine trebuie să asigure transparența cadrului pentru învățământul superior internațional, în cazul unei țări exportatoare, precum România?

Incercarea de a formula răspunsuri la aceste întrebări ne conduce, inevitabil, spre alte interogații, din ce in ce mai profunde. Căci e normal ca asemenea reglementari să fie în responsabilitatea beneficiarilor principali de pe urma învățământului superior. Cine credem că ar fi aceștia? Studentul și familia sa ? Societatea și implicit statul roman ? Sau și unul și altul ?

Până în 1989 am trăit într-o lume în care societatea era principalul beneficiar de pe urma formării omului nou, multilateral dezvoltat. Iar studenții, puțini la număr și de aceea de preț, erau reprezentanții cei mai răsăriti ai neamului. Dupa aceea, am început să învățăm în ritm accelerat că, pentru a-i ajunge, chipurile, din urmă pe cei dinafară, studentul și familia sa au cel mai mult de câștigat de pe urma învățământului superior. Ei să plătească și tot ei să se descurce cum știu (și mai ales cum NU știu !!!) în hățișul ofertelor, unele venite chiar de prin garaje. Pierduți în tranziție și în reformele fără de sfârșit și logică din învățământul românesc, nici nu ne-am dat seama ca a venit, iată, un nou moment de răscruce când trebuie să ne întrebăm din nou cui ii revine responsabilitatea față de învățământul superior. Poate de data aceasta vom avea înțelepciunea să evităm capcana răspunsurilor extreme. Le-am încercat doar și nu cred să fim multumiți de ce-am obtinut. Cred că ar fi timpul să începem să înțelegem că avem nevoie de un partenariat căci atât studentul, cât și societatea au beneficii importante de pe urma învățământului superior; studentul, deoarece cu cât este mai educat, cu atât are șanse mai mari să obțină beneficii personale importante (salariu mai mare, reducerea riscului de somaj etc.); societatea, pentru că va obține impozite mai mari, corespunzatoare salariilor mai mari ale membrilor ei, va reduce cheltuielile din domeniul sănătății (cu cat nivelul de educație e mai ridicat, cu atât populația este mai informată și dezvoltă un comportament preventiv in materie de sănătate ceea ce reduce costurile), va reduce cheltuielile legate de securitatea internă (sunt mai putine inchisori, de exemplu, într-o astfel de societate) etc.

Avem oare capacitatea să gândim și să formulăm piste de acțiune responsabilă, pe masura problemelor pe care trebuie să le rezolvăm acum în învățământul superior ? Sau vom continua aceeași plângăreală: fie pentru că ne credem orfani ai comunismului, cum spune d-l Dâncu, intr-un articol recent de pe Contributors, fie, dimpotrivă, că ne considerăm orfani ai liberalismului ? Sau și mai rău, ne plângem pentru ca nici nu știm ai cui orfani vom fi fiind.

Referințe:

Altbach, Philip. (2011). Agents and Third-Party Recruiters in International Higher Education. International Higher Education, 62 (Winter), 11-14.

Altbach, Philip, Reisberg, Liz, & Rumbley, Laura. (2009). Trends in Global Higher Education: Tracking an Academic Revolution. UNESCO World Conference on Higher education.

Hallak, Jacques & Poisson, Muriel. (2005). Academic fraud and quality assurance: Facing the challenge of internationalization of higher education. International Institute for Educational Planning.

Heyneman, Stephen. (2011). The Corruption of Ethics in Higher Education. International Higher Education, 62 (Winter), 8-9.

Reisberg, Liz & Altbach, Philip. (2011). The Ambiguities of Working with Third-Party Recruiters: Essential Dilemmas. International Higher Education, 63 (Spring), 3-5.

 

Preluat din: http://www.contributors.ro/editorial/targurile-de-universita%C8%9Bi-comercializarea-%C8%99i-masificarea-studiului-in-strainatate/

Acest articol a fost publicat în Despre educatie in presa straina, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.