Viitorul război rece va fi câştigat de România. Alături de Europa

Cum Europa de Est nu şi-a luat revanșa faţă de Rusia pentru cei 45 de ani de ocupație sau cvasiocupaţie şi simte că Războiul Rece s-a încheiat cumva indecis din moment ce nu s-a sfârșit cu pedepsirea exemplara a Rusiei (sinucideri in masă, spargerea ei in zeci de state, dezarmarea nucleară măcar), şi cum Rusia nici nu a devenit o ţară democratică (ispăşire a păcatelor, sau sublimare a lor într-un exemplu de succes de tip Germania) mulţi din Estul Europei, dar şi unii politicieni occidentali, încă mai visează la o prăbușire răsunătoare a Rusiei, ca un fel de reparație a istoriei.

Pentru multe astfel de persoane, reînnodarea Războiului Rece ar însemna posibilitatea înfăptuirii acestui deznodământ amânat. Pentru unii dintre cei care au prins Războiul Rece de partea aceasta a Cortinei de Fier şi care acum, la 25 de ani de la terminare, se consideră a fi fost în adâncul lor profund anti-comunişti încă dinainte de 1989, o reîncepere a Războiului Rece ar însemna şi posibilitatea de a trăi acest război de pe cealaltă parte a Cortinei de Fier. Îmi aduc aminte de un serial cu spioni, care a fost difuzat la noi în anii ’90, în care erau poveşti despre agenţi CIA şi agenţi KGB şi care se petrecea în anii ’80. Într-unul din episoade, un agent CIA, abia intrat clandestin în Berlinul de Est, trebuia să se dea drept lucrător într-un teatru. Un agent STASI, care îl luase la ochi, şi-a dat seama că e agent occidental nu după accent, îmbrăcăminte sau apucături, ci mirosindu-i acestuia paltonul pe care şi-l lăsase într-o cabină. Ajuns de puţin timp în Berlinul de Est, paltonul agentului nostru mirosea încă a parfum scump, din Berlinul de Vest. Episodul cred că s-a încheiat bine pentru eroul nostru, fie a fost schimbat cu un alt spion, fie l-a mituit pe agentul STASI, care dorea doar să scoată ceva bani de pe urma descoperirii şi, eventual, să simtă apropierea acelui parfum, nu mai reţin. Erau vremurile romantice ale Realpolitik-ului anilor ’80.

Mânaţi de un asemenea romantism, ai noştri anti-comunişti de azi, şi-ar dori să reînvie puţin vremurile acelea ca să poată şi ei să poarte paltonul acela frumos parfumat al spionului din serial. Şi, eventual, dacă lucrurile se împut, să poată fi schimbaţi cu alţi spioni sau să se poată salva printr-o scamatorie prevăzută în scenariu. Şi să poată să apară, astfel, şi în episodul următor.

De asta, spectrul războiului, fie el unul rece, nu îi sperie. Plus că e şi mai uşor într-un război: ai noştri şi ai lor. Şi-ţi permite să tratezi orice critică la adresa alor noştri drept un ajutor dat duşmanului sau chiar să-i plasezi pe orice critici în tabăra cealaltă. Pretinde cineva că ar exista nişte calcule simple îndărătul unora dintre actorii politici din Ucraina? O face pentru că nu recunoaşte puritatea luptei poporului ucrainean. Spune cineva că extrema dreaptă există în Euro-Maidan şi la alte manifestaţii din Ucraina, şi că nu e vorba de vreo 2-3 rătăciţi? E trompeta lui Putin, a lui Ianukovici.

Un schematism izbăvitor, o defulare mai ceva ca la un meci de fotbal în care le tragem ruşilor un 3-0 la ei acasă.

Există o nevoie reală de exprimare a naţionalismului în România. S-a văzut cel mai bine cu ocazia protestelor pentru salvarea Roşiei Montane şi împotriva gazelor de şist (în special în Bucureşti şi pe internet). După atâţia ani de eforturi de integrare europeană (să zicem 1996 – 2007), după 2-3 ani de acomodare în Uniunea Europeană (2007 – 2010), în care nu dădea bine să ne manifestăm prea vocal naţionalismul, o dată cu resimţirea crizei economice şi, mai ales, cu izbucnirea revoltelor începute în ianuarie 2012, discursul europenist a trecut puţin în planul al doilea – atunci când nu a fost de-a dreptul respins – şi a început din nou să se vorbească de interesul naţional mai presus de alte interese, inclusiv europene, de interesul naţional ca interes particular al României nu ca interes ce trebuie armonizat cu interesul european mai larg. A mai apărut Viktor Orban între timp, văzut totodată ca model şi ca adversar de temut pentru naţionalismul său cultural şi economic.

E din ce în ce mai greu să trimiţi discursul naţionalist din Noua Europă într-o cameră alăturată, să se joace în linişte. Unul dintre argumentele cu ajutorul cărora sunt respinse ca fiind periferice şi neesenţiale orice exemple despre reflexele ultranaţionaliste ale opozanţilor lui Ianukovici este acela că sunt pro-europeni, îşi doresc intrarea într-o Europă unită şi democratică, prin urmare nu au cum să fie extremişti. Un alt argument ar fi că cei din partidele pro-europene pot să facă o alianţă de conjunctură cu ultranaţionaliştii pentru că, oricum, nu-şi vor schimba vederile pro-europene. În plus sunt şi majoritari în Maidan şi mai sunt şi în contact cu cancelariile occidentale. Deci, cine vorbeşte de vreun pericol ultranaţionalist în Ucraina, o poate face doar din dragoste de ruşi.

Paralela pe care o putem face cu România e că în timp ce din punct de vedere economic pro-europeniştii noştri (înţelegând prin asta cei care cred necondiţionat în virtuţile izbăvitoare ale Uniunii Europene, ca mit) sunt împotriva oricărui naţionalism economic şi nu susţin un naţionalism îndreptat împotriva minorităţilor occidentale din România – mă gândesc aici la maghiari şi la germani – sunt, totodată deschis rusofobi şi trec cu vederea, în general, orice derapaje anti-ţigăneşti. La fel, în Ucraina, politicienii din opoziţia democratică şi pro-europeană sunt cu toţii rusofobi şi, în general împotriva tuturor minorităţilor care au sprijinit Partidul Regiunilor (printre care şi minoritatea românească, căci noi nu suntem chiar aşa de occidentali), însă nu cred că tolerează manifestări anti-poloneze. În cazul celor două categorii, mariajul dintre pro-europenism şi naţionalismul rusofob e perfect posibil. Există cu siguranţă motive pentru o asemenea rusofobie, dar cel puţin în Ucraina ea poate să aibă efecte în plan concret chiar mâine, dacă duce la declanşarea vreunui conflict precum cel din fosta Iugoslavie. Ceea ce România nu prea riscă.

Naţionalismul acesta de tip rusofob îmi aduce aminte de faptul că ultranaţionalismul, xenofobia, chiar în forme extreme, nu sunt niciodată, în practică, îndreptate împotriva tuturor. De pildă, nu ştiu ca Hitler să fi avut discursuri anti-italiene. Nici măcar anti-româneşti. Ştiu că, de exemplu, ocupaţia germană din Danemarca s-a remarcat prin „blândeţea” şi respectul arătat populaţiei daneze, inclusiv celei evreieşti, până la un punct. Faţă de nordici, naziştii aveau o reală preţuire. Chiar şi pentru englezi. Cu toată afirmarea supremaţiei rasei germane, naziştii ar fi putut spune liniştit că nu sunt xenofobi, pentru că ei nutreau o ură doar faţă de rasele inferioare şi faţă de bolşevici. Cu restul, îşi doreau să convieţuiască în linişte.

Ura iraţională faţă de ruşi a unora, faţă de vest-europeni a altora e tot naţionalism şi xenofobie indiferent cine sunt cei către care e îndreptată. Şi în general ura este canalizată în primul rând spre o naţiune, o religie, o categorie socială, un grup de ţări, nu spre toate celelalte naţiuni, religii, categorii sociale sau continente: din când în când, trebuie să mai faci şi alianţe.

Cred că România se află abia la începutul redescoperirii naţionalismului ca sursă de mobilizare a unor categorii de cetăţeni activi. Ei deja sunt foarte activi pe internet, de la simpatizanţi PSD, PNL sau PP-DD, la simpatizanţi PDL sau PMP, la „apoliticii” care aşteaptă venirea unei noi clase politice pure, supusă interesului naţional. Desigur, naţionalismul e şi o formă de solidaritate şi nu trebuie neglijată nici uitarea de sine pentru un scop mai înalt care însoţeşte de multe ori naţionalismul în diversele lui forme. Naţionalismul e însă şi o formă de angajare politică şi socială primitivă, iar pentru cei care fac parte din elita urbană a României poate fi şi o formă de manipulare a altora sau un canal de scurgere a urii faţă de anumite categorii sociale.

În contextul României, rusofobia mi se pare, la limită, o excentricitate tolerabilă, care nu face rău nimănui (ruşii oricum nu prea ne iau în considerare, minoritatea rusă e inexistentă, nu avem nici măcar graniţă cu Rusia). Ca fenomen al canalizării xenofobiei către cineva pe care e legitim şi chiar indicat să îl urăşti, e de urmărit, pentru că nu ştiu dacă aduce cu sine ceva bun. Ar mai fi nădejdea ca măcar o parte din solidaritatea şi angajamentul prezente în naţionalism să poată fi puse la lucru într-un proiect mai matur şi mai incluziv. Dar suntem abia la început şi va fi de muncă.

Despre Rosinanta

Membru al comunitatii contributors.ch care, din ratiuni profesionale, se exprima sub pseudonim.
Acest articol a fost publicat în Arhiva, Fara categorie. Salvează legătura permanentă.

9 răspunsuri la Viitorul război rece va fi câştigat de România. Alături de Europa

  1. d.p. spune:

    excelent !
    un film de multa vreme premiat/incheiat, prezentat, la rastimpuri, drept premiera absoluta…
    poate fi, astazi, nationalistul altceva decit un demagog ?

  2. Tio spune:

    Intr-o tara cu istoria noastra, nationalismul risca sa fie permanent prost calibrat. Cineva, altcineva, e de vina ca nu sintem in rind cu lumea. Rusi, prin (presupusa)impunerea a comunismului, sint de vina si pt prezent si nu doar pt ambitile lor imperiale.

    Dovada:tema de rusi se exterioziaza print-o retorica demna de 1914. Teama e amplificata si de faptul ca ne simtim f. vulnerabili dpdv militar.
    Pt europeni… anul e 2014 iar Germania nu renunta la energia nucleara daca nu era sincera despre relatia cu Rusia.

    Eu cred ca e invers:nationalismul ca motivatie este epuizat. As vedea mai intii o normalizare a Romania si abia apoi un nationalism justificat.

    • Rosinanta spune:

      Poziţionarea nu e uşoară. România – ca spaţiu – a fost multă vreme o uşă batantă, la marginea unor imperii. Ceea ce este şi azi. Să renunţi total la naţionalism şi să îmbrăţişezi europenismul federalist poate fi o soluţie, câtă vreme toată Europa joacă acelaşi joc. Nu pare să fie cazul. Să joci cartea naţionalismului autarhic, te poate lăsa pradă altei puteri, cum e Rusia. Nici jocul la mai multe capete deodată, sportul la care ne pricepem destul de bine, nu garantează dezvoltarea şi pacea.
      Ceea ce voiam să spun este că în timp ce cei ce fac politică în România, de la cei din cafenea, până la cei din guvern, sunt în general dominaţi de fantasme când vine vorba de geopolitică, fie ele naţionalist-autarhice sau europeniste, Uniunea Europeană este într-o logică mult mai apropiată de un Realpolitik. Pentru ei, contăm, dar suntem dispensabili. Ce e bine, însă, e că nici ruşii nu se dau deocamdată de ceasu’ morţii să ne acapareze şi nu sunt chiar aşa de interesaţi de noi. Oricum, nu-i interesează să apară în prim-plan deocamdată. În condiţiile astea, rusofobia deşănţată e nu doar lipsită în parte de obiect, dar poate fi şi periculoasă pentru că dacă UE se hotărăşte să facă pasul la ofsaid la un moment dat, noi vom afla după.

  3. d.p. spune:

    un articol minunat, echilibrat si inteligent !

    • Rosinanta spune:

      Vă mulţumesc. Cred că în momentul de faţă lucrurile au luat o asemenea direcţie în Ucraina, încât e necesar ca UE (poate nu neapărat şi SUA) să aibă o poziţie cât mai tranşantă şi mai puternică de sprijinire a noului guvern de la Kiev. Pentru că o slăbire a acestuia va duce la instabilitate şi poate duce la “iugoslavizare”. Odată început tăvălugul conflictului civil, va fi greu de oprit. Rusia nu-şi doreşte un asemenea conflict şi trebuie ţinut cont de asta, însă dacă Occidentul împinge lucrurile într-acolo, s-ar putea să-şi schimbe poziţia.
      Probabil că ceea ce-şi doreşte Putin în acest moment este să rămână în tablou în Ucraina pentru ca, mizând pe dificultăţile economice ale Ucrainei, să poată reapărea peste 2-3 ani în chip de Salvator. Şi pentru asta e în stare să facă toate şicanele posibile, să sprijine pe jumătate separatismul estului, să facă incursiuni scurte în Crimeea, să promită ajutor financiar Ucrainei în anumite condiţii. Personal, cred că SUA şi UE, care nu stau chiar bine cu banii în acest moment, se gândesc la varianta asta şi negociază cu ruşii aşa ceva. Vom vedea, nu are nimeni un glob de cristal.

    • Rosinanta spune:

      Acum am citit ştirea asta de la Vocea Rusiei (care este un organ al Kremlinului): http://romanian.ruvr.ru/news/2014_02_28/Putin-a-cerut-Guvernului-sa-examineze-problema-acordarii-unui-ajutor-umanitar-Crimeii-3999/
      Deci da, Rusia se va lăsa rugată să acorde asistenţă financiară Kievului şi va putea impune condiţii.

  4. d.p. spune:

    din pacate, iugoslavizarea Ucrainei nu pare a fi evitata.

  5. d.p. spune:

    nu pare a putea fi evitata confruntarea multipla in Ucraina..”.

  6. d.p. spune:

    i-au si provocat pe rusi prin scoaterea limbii ruse din Crimeea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>